La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!

După ce ani de zile şi-a târât viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câştigarea altora la Hristos, toate stările acestea au un motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali" în credinţă azi, încât credinţa noutestamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul acestui „om cu motoare de reacţie" e că undeva în viaţa Iui a avut, ca lacob, o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt"!
Aşa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile ca de cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii si ale răutăţii, crucea dragostei lui Hristos. De ce? Fiindcă au fost prinşi de o viziune şi au con­tractat o pasiune!
Iar acum altcineva vine şi ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească, încât să nu mai fim de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească, încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.
Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la serviciu ai fi tot aşa de delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea în curând.
George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: O viziune fără misiune creează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi amărăciune; dar, o viziune cu misiune creează un misionar! Bine spus!
Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel mai mare, pier­derea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfinţit si mulţumit, atunci, în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.
Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observaţi tex­tul de la Isaia 6:1-9. În versetul 5, „Vai de mine!" -- o mărturisire! În versetul 7, „Iată... cărbunele acesta" -- o curăţire. Şi în versetul 9, „Du-te" -- o trimitere.
Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost în afară, a văzut lumea din jur.
A fost o viziune de înălţime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.
A fost o viziune a sfinţeniei. O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate! Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?
„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu!" Unde nu e viziune, poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune, biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.
Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dum­nezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că si el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea si nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului Univers." De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar fi putut să rămână acelaşi?
Oare ne poate Dumnezeu încredinţa şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi prin şcoala suferinţei, ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!
Nu e nimeni care să trăiască o viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot des­chide cortina de fier a superstiţiilor ,i întunericului, în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având prob­abil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor. Dacă judecăm spiritual lucrurile, într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiţi şi plângeţi:
JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!
COREEA: în Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.
INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra morţii.
ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiaţi arabi!
EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi - "oameni fără ţară". Ce durere copleşitoare, amarnică!
CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din China trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kongului.
Ca să împovărez sarcina şi mai mult, adaug că există:
- 15 milioane de evrei;
- 315 milioane mahomedani;
- 170 milioane budişti;
- 350 milioane confucianişti şi taoişti;
- 255 milioane hinduşi;
- 90 milioane şintoişti;
- şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Hristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.
Chiar şi America, cea care ştie de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârstă de douăzeci şi unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Hristos. Nu vă doare lucrul acesta?
Lumea de azi, această mlaştină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oştirii Dom­nului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică," artificială. Colţul celor ce exclamau „Amin!" în biserici a dispărut cam odată cu dis­pariţia maşinilor Ford „model T". Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.
Poate - cine ştie? - Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? În Rusia, milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Hristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.
Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii, cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa Golgotei?? William Booth, întemeietorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!
Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat la moarte; în dimineaţa execuţiei, în închisoarea Armley din Leeds, în Anglia, a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mer­gea capelanul închisorii, citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe umăr si l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei," i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimţitor, încât, sub umbra spânzurătorii, să vorbească unuia care ur­mează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic, care nu mistuie, dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea"? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi cuvintele lui înainte de moarte:
„Domnule," i s-a adresat Peace capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă, de la un ţărm la altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să trăiesc, dacă aş fi în stare să sal­vez măcar un suflet de la un iad atât de groaznic şi înfricoşător!"
Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia. Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!", nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!", ci „Sfânt, sfânt, sfânt!" Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi!" Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp, în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici şi să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.
Rugăciunea de dimineaţă, în aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e fap­tul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!" Înainte de experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!" pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de minei" O cântare spune: „Da, eu, Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!" Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; şi unul, cel care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!"
Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi oamenii, afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella." S-ar putea să fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găsească „eul" corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu" al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Hristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului" (Romani 6:6).
Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!" Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiţi." Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc venitul." Sau: „El e încăpăţînat; eu însă am con­vingeri personale." Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte." Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.
Duhul Sfânt nici nu ne cruţă, nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi fac?" Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea." (Marcu 10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!" - o vedere în sus, o vedere lăuntrică şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!" (Ps. 139:23-24). Atun­ci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane, va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor, va fi strângerea!