„Dă-mi copii, sau mor!

„Dă-mi copii, sau mor!

Trezirea e imperativă, căci porţile iadului s-au deschis largi pentru această generaţie degenerată în care trăim. Avem nevoie (deşi adese ori zicem că vrem) de trezire! Cu toate acestea, sfinţii de paie, anemici şi slăbănogi, ai ceasului în care trăim, vor să se deschidă cerul şi să li se aducă trezirea spirituală prin aceleaşi metode prin care cumpără 6 limonada de la automatele de răcoritoare, însă Dumnezeu nu-Şi mecanizează puterile slavei Sale ca să se adapteze la maşinăriile religioase ale timpului nostru.

„Am dori să vină şi la noi o trezire spirituală cum a avut loc în insulele Hebride!" spunea recent un predicator. Dragul meu, trezirea n-a venit în insulele Hebride doar pentru că au dorit-o. Porţile cerului s-au deschis şi puterea cea măreaţă a Domnului a cutremurat insulele fiindcă acolo locuitorii ţării „au vestit un post şi au chemat o adunare sfântă"; au aşteptat cu lacrimi, cu osteneală, cu insistenţă lângă scaunul de domnie al adevăratului Dumnezeu. Şi vizitarea aceea miraculoasă a venit fiindcă Cel ce căutase cândva o fecioară în care să zămislească Fiul Său preaiubit a găsit un popor de o puritate virgină, plin de un patos şi de o viziune arzătoare. N-au avut duplicitate de motive în rugăciunile lor. Nici una din rugăciunile lor n-avea cereri colorate cu încercări de salvare a renumelui vreunei denominaţii. Privirea lor era îndreptată numai la slava lui Dumnezeu. N-a fost printre ei nici un grup invidios că celelalte grupuri cresc mai repede; singura lor gelozie a fost pentru Domnul Oştirilor a cărui slavă era batjocorită în praf, a cărui casă avea „zidurile dărâmate si porţile arse de foc."

Un grup sănătos fundamental în învăţăturile biblice nu poate fi nicidecum o momeală de atracţie pentru Duhul Sfânt, Zămislitorul! Iubiţii mei, avem mii de astfel de grupuri răspândite pe tot pământul. S-ar putea ca o fată de şaptesprezece ani şi un băiat de aceeaşi vârstă să aibă capacitatea fizică să fie părinţi de copii, şi pot fi chiar legal căsătoriţi. Dar oare aceasta garantează că vor avea copii? Au ei resursele financiare care să le asigure un cămin? Şi sânt ei maturi în gândire ca să-şi crească copiii? Trezirea spirituală s-ar stinge într-o săptămână în multe din Bisericile „Biblice", fiindcă nu există „mame în Israel" care să îngrijească de copii. Şi câţi din membrii bisericilor noastre ar putea con­duce pe alţii la Domnul, din întuneric la lumină? în multe din bisericile acestea de azi a se naşte copii în credinţă e ca şi cum ai pune un nou născut într-un frigider la zero grade absolut!

Naşterea firească a unui copilaş are înainte luni de sar­cină şi zile de dureri; la fel e si naşterea spirituală. Domnul Isus S-a rugat pentru Biserica Sa, dar ca s-o nască S-a dat pe Sine însuşi la moarte pentru ea. Apostolul Pavel s-a rugat „zi şi noapte... nespus" pentru Biserică; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru cei păcătoşi. Sionul, ca să nască, trebuie să aibă întâi durerile naşterii. Deşi mulţi predicatori strigă în fiecare săptămână „Trebuie să vă naşteţi din nou," câţi din ei pot spune cu apostolul Pavel: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evan­ghelie" (I Cor. 4:15) ? El i-a născut în credinţă. Nu spune că s-a rugat numai pentru ei. Dacă în secolul trecut rata naşterilor fizice ar fi fost la fel de scăzută ca rata naşterilor spirituale azi, rasa umană ar fi dispărut deja de pe faţa pământului. „Trebuie să ne rugăm ca să păstrăm viaţa de credinţă," spunem noi; iar adevărul e că trebuie să trăim o viaţă de credinţă ca să ne rugăm. „Dacă rămâneţi în Mine... cereţi orice veţi vrea!" îmi dau seama că „a cere" include si rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi, dar rugăciunea e mai mult decât a cere. Rugăciunea e, desigur, supunerea noastră fată de Duhul Sfânt astfel ca El să poată lucra în noi şi prin noi. în primul capitol al Genezei aflăm că toate vietăţile au dat naştere după soiul lor. Atunci oare în domeniul regenerării spirituale, n-ar trebui ca fiecare suflet nou născut să dea naştere altora?

Noi, evangheliştii, primim adesea laude, şi de multe ori le primim pe nedrept. Ştiu o bătrânică în Irlanda care se roagă ore în şir, se roagă în fiecare zi pentru acest gângav ce sânt. Alţii mi-au mărturisit: „Nu trece nici o zi în care să nu mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru dumneata!" Ei au dat naştere multora din cei pe care oamenii ziceau că eu i-am născut spiritual, când de fapt eu n-am fost decât o moaşă la naşterea lor. în ziua de judecăţii ne vom mira ce multe coroane vor fi date unor ucenici necunoscuţi. Uneori mi se pare că noi, predicatorii, cei care captăm atenţia publicului, vom fi răsplătiţi cu cei din urmă. De pildă, ştiu predicatori care predică azi predici pe care le-au mai predicat acum douăzeci de ani. N-au născut atunci, nu nasc nici azi. Predicatorii de felul acesta obişnuiau să se roage. Unul din ei mi-a mărturisit nu demult: „Nu, frate, nu mă mai rog ca înainte, dar cred că bunul Dumnezeu mă înţelege!" Da, da. Bunul Dumnezeu înţelege foarte bine. Dar nu ne scuză pentru faptul că sîntem mai ocupaţi decât ar vrea El să fim.

E adevărat că ştiinţa a eliminat mare parte din durerile pe care mamele noastre le-au cunoscut la naştere. Dar ştiinţa nu poate elimina lunile lungi de formare a copilaşului. In acelaşi fel, noi, predicatorii, am găsit metode mai uşoare de a atrage pe oameni la Evanghelie, pentru mântuirea lor sau umplerea cu Duhul Sfânt. Pentru mântuirea lor, li se dă voie doar să ridice mâna, şi presto! toate suferinţele de altă dată de la altar au dispărut. Pentru umplerea cu Duhul Sfânt, oamenilor li se zice: „Doar staţi pe loc în timp ce predicatorul se roagă pentru voi, şi veţi fi umpluţi!" Ce ruşine! Fraţii mei, înainte ca să se întâmple minunea, adevărata trezire spirituală si naştere din nou are nevoie de durerile naşterii.

După cum noul născut pune în comoţie tot trupul maniei, tot aşa mişcarea de trezire spirituală şi durerile naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea mamă e cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se apropie de momentul naşterii (adesea starea aceasta duce la nopţi de nesomn şi plâns); tot aşa făcliile din sanctuarul bisericilor ard uleiul de la miezul nopţii în timp ce sufletele celor împovăraţi cu sarcinile altora, cu durerea păcatelor celor pierduţi, îşi varsă sufletul în rugăciuni de mijlocire pentru nelegiuirile poporului. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de mâncare şi, în interesul viitorului copilaş, se înfrânează de la anumite lucruri. Tot aşa, înfrânarea de la mâncare si o stare de aşteptare liniştită cu o iubire în clocot, cuprinde inimile celor ce se ruşinează de viaţa stearpă a Bisericii. După cum femeia însărcinată se ascunde de privirile publicului (sau cel puţin aşa era pe vremuri) cu cât se apropie clipa naşterii, tot aşa cei ce sânt în durerile naşterii de suflete se ascund de publicitate şi se apropie de faţa lui Dumnezeu cel sfânt.

E clar că Iacov a iubit-o pe Rahela mult mai mult decât pe Lea. Şi totuşi, „cununa iubirii" a căpătat-o Lea, fiindcă ea a avut copii. Gândiţi-vă că pentru Rahela a slujit Iacov patrusprezece ani, dar tot devotamentul acesta splendid n-a fost de nici o mângâiere pentru Rahela, fiindcă era stearpă. Fără îndoială Iacov şi-a demonstrat iubirea încărcând-o cu bijuterii, după cum era obiceiul zilei; dar nici nimicurile acestea exterioare n-au fost mângâiere. Şi deşi Rahela era frumoasă la chip, nici laudele unora, nici admiraţia altora n-au compensat faptul că nu avea fii. Realitatea teribilă pentru Rahela era faptul că Lea avea patru fii care o trăgeau de fustă, iar de ea, de frumoasa Rahela, de stearpa Rahela, bărbaţii râdeau şi femeile strângeau din buze. Mi-o imaginez pe Rahela, cu ochii mai roşii de plâns decât ochi Leei, cu părul despletit si vocea răguşită de plâns, cum vine înaintea lui Iacov, obosită de nerodnicia ei, umilită până la disperare de starea ei, implorându-l cu hohote de plâns: „Dă-mi copii, ori mor!" (Geneza 30:1). Strigătul acesta i-a rupt inima aşa cum o sabie i-ar fi sfârtecat trupul.

Permiteţi-mi să spiritualizez tabloul acesta: Rugăciunea Rahelei n-a fost o rugăciune obişnuită, ci în dis­perare. Era cuprinsă de durere, copleşită de ruşine, îngenunchiată de starea ei. Frate predicator, dacă ţi-e sufletul sterp şi ochii uscaţi, dacă nu vin suflete la pocăinţă în faţa altarului, nu-ţi găsi refugiu în popularitate, respinge mângâierea diplomelor câştigate şi a cărţilor pe care le-ai scris! Fii sincer şi imploră-L pe Duhul Sfânt să te copleşească cu durerea stării în care te afli, fiindcă eşti atât de slăbit spiritual încât nu mai poţi naşte! O, cum ne mustră altarele noastre goale! Credeţi oare că Duhul Sfânt se bucură de or­gile noastre electronice, de covoarele elegante din biserici, de ornamentele noi, când leagănul e gol? Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele bisericilor ar fi spartă de binecuvântatul ţipăt al copiilor nou născuţi în credinţă!

Nu există o formulă, un model al trezirilor spirituale. Deşi pretutindeni se nasc copii în acelaşi mod, cât de diferiţi sânt ei între ei. Fiecare copil e ceva nou. Nu există duplicate. Tot astfel, aceeaşi suferinţă la naşterea spirituală, aceleaşi rugăciuni născute din durerea sterpiciunii spirituale, nasc trezirile, dar de-a lungul vremii acestea au avut loc fiecare într-alt fel, diferite unele de altele.

Lui Jonathan Edwards nu i-au lipsit mulţimile si banii n-au fost problema lui. Dar stagnarea spirituală îl obseda ca un coşmar. Vinovăţia bisericilor bancrutate spiritual i-a îndoit genunchii şi i-a zdrobit sufletul încât, plin de întristare, a stat tăcut în faţa tronului harului până când Duhul Sfânt a venit peste el. Azi Biserica si lumea cunoaşte răspunsul pe care l-a primit veghea sa biruitoare. Jurămin­tele pe care le-a făcut, lacrimile pe care le-a vărsat, suspinurile pe care le-a şoptit, sânt toate scrise în cronicile lucrărilor lui Dumnezeu. Edwards, Zinzendorf, Wesley si alţii, au fost înrudiţi spiritual (există o aristocraţie în domeniul duhovnicesc, ca si în domeniul firii). Oamenii aceştia au ieşit de sub onorurile ereditare şi au căutat să stea sub acolada Duhului Sfânt.

Istoria politică şi militară se învârteşte în jurul vieţii unor oameni. Unii din aceştia s-au investit pe ei înşişi cu anumite puteri şi adesea au făcut să tremure întreaga lume înaintea lor. Gândiţi-vă la geniul acela rău, Hitler. Ce de regi a mai detronat! Ce de guverne a mai răsturnat! Câte milioane de morminte a umplut! Pentru veacul nostru el a fost un bici mai groaznic decât zece plăgi. Hitler avea de făcut un singur lucru, şi l-a făcut. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!" Nu cei care cântă despre Dumnezeu, nu cei care scriu sau predică despre Dumnezeu, ci acei care îl cunosc pe Dumnezeul lor, aceia vor rămâne tari şi vor face lucrări mari. Cuvântul nu spune că vor avea mâncare si stomacele pline; nu spune că vom fi mai înţelepţi din pricina cunoştinţelor vaste; ci despre iscusinţa celor ce îl au pe Duhul Sfânt în ei, fiindcă îl cunosc pe Dumnezeu.

Ar trebui să ne cercetăm mai bine şi să vedem că trezirea spirituală vine ca rezultat al strădaniei unei sfinte grupări din sânul bisericii, a celor ce şi-au înţeles misiunea de a stărui în rugăciuni, în cereri si mijlociri. Aceşti sfinţi ai Celui Preaînalt au în faţă un veac încătuşat în religii false şi se îngrozesc la vederea milioanelor ce merg la pierzare. Şi atunci, se hotărăsc să stea în veghe, rămân în aşteptare -poate zile, poate săptămâni, poate luni - până Duhul începe lucrarea peste ei şi cerul se deschide în binecuvântările trezirii.

Pe paginile Bibliei, femeile sterpe au dat naştere celor mai iluştri copii. Sara, stearpă până la vârsta de nouăzeci de ani, a născut pe Isaac; strigătul Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor!" a fost răspuns, şi ea l-a născut pe losif, cel care a izbăvit întreg neamul. Soţia lui Manoah a născut pe Sam­son, un alt izbăvitor al lui Israel. Ana, un suflet zdrobit, după ce a plâns cu suspine la cortul întâlnirii şi a făcut juruinţe si â continuat în rugăciune ignorând obiecţiunile lui Eli, şi-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi a primit răspuns prin naşterea lui Samuel, cel care a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa si văduva Rut a căpătat îndurare si a născut pe Obed, care a născut pe Isai, tatăl lui David, din sămânţa căruia S-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta, îmbătrânită de ani, a ieşit Ioan Botezătorul, despre care spunea Isus că e neîntrecut între cei născuţi din femeie. Dacă ruşinea de a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinţele acestor femei, ce mare ar fi fost pierderea în omenire!

Aşa cum copilul face dintr-o dată saltul în viaţă, tot aşa se întâmplă cu fenomenul trezirilor spirituale, în secolul al XVI-lea Knox şi-a însuşit strigătul Rahelei, spunând: „Dă-mi Scoţia, ori mor!" Knox a murit, dar cât timp va fi o Scoţie, şi Knox va trăi. Zinzendorf, întristat şi ruşinat de starea lip­sită de iubire şi rodnicie a Moravienilor, a fost copleşit si energizat de Duhul Sfânt până când trezirea s-a declanşat deodată în dimineaţa aceea de miercuri, 13 august 1727. Atunci a început mişcarea Moraviană, din care s-a născut vestitul lanţ al rugăciunii care ni se spune că a durat o sută de ani. Din adunarea aceea a izvorât mişcarea misionară care a atins marginile pământului.

Biserica de azi, în loc să pledeze pentru o propagandă anemică, ar trebui să poarte energic sarcina propagării. Fără îndoială, metodele la naştere s-au schimbat odată cu avan­sul ştiinţei. Dar iarăşi trebuie să spunem că ştiinţa, oricât ar fi ea de dragă medicilor, nu poate scurta perioada aceea de nouă luni când se formează în taină copilul. Fraţilor, sîntem învinşi de elementul timpului. Atât predicatorul cât şi biserica sânt mai ocupaţi decât ar trebui să fie, şi nu mai au timp să se roage. Dacă i-am da lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da suflete pentru veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinţa şi I-am chema Numele, El ar face să răsară soarele pentru noi ca la amiază. Biserica are experţi, să-i încarci cu carul, si toţi au câte un raport sau un sfat. Dar unde sânt cei ce poartă agonia câştigării de suflete? Biserici care se laudă cu un număr record de membrii se pot lăuda cu un număr minim de naşteri spirituale. Avem talentul să mărim numărul de biserici fără ca să mărim împărăţia lui Dum­nezeu. (Ştiu o familie în care toţi copiii sânt adoptaţi. Unii dintre noi, predicatorii, pe plan spiritual mai mult adoptăm decât naştem). Duşmanul înmulţirii e stagnarea. Când credincioşii simt povara sterilităţii spirituale, atunci începem să pulsăm o teamă sfântă, să ne rugăm cu un zel sfânt, şi să dăm naştere unei rodnicii sfinte. La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire si chilipir: preţul trezirilor e mereu acelaşi, durerile naşterii!

Fără îndoială, această lume ajunsă în paragină cere o trezire, îmi dau iarăşi bine seama că mereu se vor găsi din cei care ameţiţi în adormirea lor se vor furişa în ideea suveranităţii lui Dumnezeu şi vor spune: „Când vrea Dum­nezeu, aduce El trezirea." Adevărat. Dar acesta e doar jumătate din adevăr. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu se simte bine că 83 de oameni pe minut mor fără Hristos? Aţi ajuns la părerea că Domnul doreşte acum ca lumea să piară? îndrăzniţi să ziceţi - şi lucrul acesta mi se pare aproape o hulă - că atunci când Dumnezeu se va hotărî să dea cu piciorul şi să împrăştie pe toţi duşmanii Săi, abia atunci vom simţi lucrarea Duhului Sfânt? Nu! Luaţi doar jumătate din text şi reuşiţi să forţaţi Biblia să spună aproape tot ce vă place. De pildă: „Dumnezeu e în stare să facem nespus mai mult decât cerem sau gândim!" Opriţi-vă cu versetul acesta aici şi-l puteţi interpreta că Dumnezeu e în stare, dar că nu se sinchiseşte prea mult să facă ce ar putea face. Versetul astfel trunchiat lasă trezirile pe treptele din faţa tronului lui Dumnezeu. Dar citiţi versetul în întregime: „Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus din neam în neam, în vecii vecilor! Amin! (Efeseni 3:22-21). Deja versetul înseamnă altceva! înseamnă că noi sîntem canalele de lucru. Când trezirea nu vine înseamnă că de vină sîntem noi, canalele sânt blocate, înseamnă că Dumnezeu nu poate străpunge blocajul nostru ca să ajungă cu Evanghelia în veacul acesta, din cauza lipsei de putere din Biserică. Deci, dacă întârzie trezirea e din vina noastră!

Finney spunea: „Să-L ai pe Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o continuă trezire!" Da, putem avea o trezire spirituală, fiindcă aceasta are loc după puterea care lucrează în noi, iar noi am primit această putere „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi!" Aceasta nu e doar o putere ca să facem minuni, căci şi înainte de Rusalii ucenicii au făcut minuni şi au scos demoni din oameni. Nici nu e doar putere de a ne organiza ca să ascultăm predici, ca să traducem Scrip­turile, ca să intrăm în noi teritorii pentru Domnul. Toate acestea sânt bune. Dar mă întreb, avem noi puterea Duhului Sfânt - puterea care o restrânge pe a diavolului, îi dărâmă întăriturile şi obţine împlinirea făgăduinţelor? Păcătoşii rămân în pierzare şi vor fi condamnaţi dacă nu sânt eliberaţi de sub stăpânirea diavolului. De ce altceva se va teme iadul dacă nu de o biserică sub ungerea lui Dumnezeu, mânată de puterea rugăciunii?

Prea iubiţii mei, să dăm la o parte lucrurile mărunte. Să uităm toate polemicile între noi. „Să stăruim necurmat în rugăciune si în propovăduirea Cuvântului," căci „credinţa vine în urma auzirii." Ruşinaţi de neputinţa Bisericii, întristaţi de monopolul pe care-l deţine diavolul în lume, oare să nu strigăm cu duhul chinuit şi noi (dar să şi simţim ce zicem): „Dă-mi copii, sau mor!" Amin!