Însemnat pentru Hristos

Însemnat pentru Hristos

Într-un anumit sens toţi oamenii sîntem străini unii faţă de alţii. Chiar si prietenii nu se cunosc bine unii pe alţii. Căci a cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i ştii toate influenţele din izvoarele ereditare şi ale mediului în care a crescut, cât si nenumăratele hotărâri morale care l-au format ca să ajungă ce este. Deşi nu ne cunoaştem unii pe alţii, urmărind traiectoria vieţii cuiva aflăm învăţături frumoase, în special dacă sîntem atenţi la forţele motoare care i-au motivat acţiunile. De pildă, ce mult am câştiga fiecare dacă am simţi şi noi acelaşi clocot de viaţă în Hristos ca Saul din Tars, mai târziu chemat Pavel, dacă am măsura si noi cât de cât adâncimile ascunse ale cuvintelor sale: „Port în trupul meu semnele Domnului Isus!" (Galateni 6:17). În legătură cu aceste cuvinte un lucru e sigur: au fost e recunoaştere a faptului că Dumnezeu era stăpân în viaţa lui Pavel. Apostolul Pavel aparţinea în întregime Domnului, cu trupul, sufletul şi duhul său. Era însemnat pentru Hristos! Când el spune că poartă în trupul său rănile, cele cinci răni ale Domnului, nu vorbea de semne ca de genul „stigmatelor" pretinse de Sf. Francis de Assisi în 1224. Nu e vorba de o asemănare exterioară şi o imitaţie a rănilor Mântuitorului, ci o identificare spirituală printr-o răstignire lăuntrică. El fusese „răstignit cu Hristos!" (Galateni 2:20).

Semnele răstignirii sale lăuntrice au fost văzute clar. întâi de toate, a fost însemnat cu un zel aprins faţă de o ţintă clară! Dacă e adevărat ce spune tradiţia creştină că apostolul Pavel era doar de 1,3 metri înalt, atunci a fost cel mai gigant pitic care a trăit vreodată. A depăşit pe toţi contemporanii săi în rugăciune, în lucru, în zel. Pe firmamentul vieţii lui a fost scris cu litere de foc: „Fac un singur lucru!" (Fil. 3:13). A fost orb la toate celelalte lucruri în care îşi găseau slava ceilalţi contemporani.

La fel, Calvin a fost luat în râs fiindcă stătea toată ziua şi scria Instituţiile sale, şi n-a scris cu pana lui genială nici măcar un singur rând despre gloriile Alpilor care-l înconjurau. Iar Pascal a fost aspru criticat fiindcă în afară de nemurirea sufletului uman, n-a găsit nici un peisaj în jur la care să-şi oprească privirea. Tot astfel, apostolul Pavel ar putea fi luat în batjocură fiindcă n-a scris nici un cuvânt despre arta greacă sau splendorile Pantheonului. El se izolase în spiritualitate.

După ciocnirea ateniană pe colina lui Marte, apostolul Pavel şi-a vărsat tot dispreţul faţă de înţelepciunea acestei lumi, murind zilnic faţă de ispita de a-i întrece în idei şi în filozofie pe înţelepţii lumii. Misiunea sa nu era să transmită un punct de vedere, ci să biruiască legiunile iadului! Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu smerenie. Moliile n-au putut mânca mătasea hainelor lui. N-a pescuit niciodată laude cu momeala umilinţei; ci, dimpotrivă, locul de frunte şi-l alege într-o listă lungă de păcătoşi (acolo unde noi de fapt l-am fi pus cel din urmă). O veche zicătoare galică spunea: Dacă ştii ebraica, greaca si latina, nu le pune unde le-a pus Pilat, deasupra capului lui Isus, ci pune-le jos, la piciorul crucii! „Lucrurile care erau pentru mine câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos!" spune apostolul Pavel (Fil. 3:7). Ce uşurinţă pentru inimă e virtutea aceasta a umilinţei - să fii bucuros că nu ai nimic ce pierde! Neavând o părere înaltă despre sine, Pavel nu s-a temut de cădere! Chiar atun­ci când se plimbă în hainele scumpe ale broderiilor gândirii evreieşti, în şcoala celui mai vestit dintre rabinii vremii, apostolul Pavel străluceşte fiindcă poartă podoabele aces­tea în umilinţă şi într-un spirit liniştit.

Apoi, apostolul Pavel a fost însemnat cu suferinţă! Uitaţi-vă la lucrurile pe care le scrie în Romani, capitolul 8: Necazul, strâmtorarea (probabil, în domeniul minţii), prigonirea (probabil, în domeniul spiritului), foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia (desigur, suferinţe în trup)! De toate acestea a avut parte micul gigant! Acest evreu rătăcitor a declarat război tuturor lucrurilor care erau în război cu Dumnezeu si cu fii oamenilor. Acest prinţ al predicatorilor, şi duşmanul său, prinţul iadului, nu şi-au cruţat nici o lovitură, nici o bătălie. Între ei era o luptă pe toate fronturile.

Priviţi cu atenţie la apostolul Pavel! privirea aceea adâncă, trupul acela plin de cicatrice, figura aceea adusă de spate si slăbită de foame, uscată de posturi, vlăguită de ver­gile lictorilor; trupul acela mic, sub loviturile nemiloase ale pietrelor din Listra, înflămânzit în multe alte locuri, cu pielea aceea arsă de soare sau murată timp de treizeci si şase de ore în Marea Mediterană! Adăugaţi la toate acestea pericole după pericole; înmulţiţi-le cu singurătatea; număraţi o sută nouă zeci şi nouă de lovituri, trei naufragii pe mare, trei bătăi cu nuielele, „omorât" cu pietre, un dosar gros de întemniţări, atâtea „omorâri" că li s-a pierdut şirul. Şi dacă ar putea cineva să le adune pe toate, suma totală ar fi totuşi zero, „nimic"! Fiindcă Pavel însuşi a făcut calculul. Ascultaţi-l ce zice: „întristările noastre uşoare, de o clipă..." Aşa zic şi eu, nepăsare faţă de suferinţe!

Mai departe, apostolul Pavel a fost însemnat cu pasiune! Numai un om care e în centrul de acţiune al planurilor lui Dumnezeu, numai unul care face echilibris­tică pe sârma ascultării totale de Dumnezeu, numai un aşa om e în stare să cheme pe Duhul Sfânt ca martor pentru mărturia lui. Şi exact aşa ceva face Pavel la Romani 9:1. O, dacă am putea din flacăra aceasta să ne tragem noi predicatorii măcar puţină lumină! Bătăile n-au stins flacăra din el! Posturile lungi si înflămânzirea n-au putut-o omorî! Defăimările şi răstălmăcirile n-au putut s-o stingă! Apele n-au putut s-o înece, închisorile s-o rupă, primejdiile s-o slăbească, arestările s-o oprească! A ars mereu până în clipa când viaţa i s-a scurs din trup. Hristos cel viu care trăia în Pavel (Galateni 2:20), manifestându-se prin pasiunea sufletului său, a fost în acelaşi timp sperietoarea iadului, steagul creşterii Bisericii si uralele inimii Mântuitorului, care „vedea rodul sufletului Său şi se înviora!"

Şi, apostolul Pavel a fost însemnat cu iubire! Când Pavel a simţit ce înseamnă a fi „în Hristos", în el s-a dezvoltat capacitatea de a iubi. (Numai o stare de maturitate cunoaşte dragostea). O, şi cum a iubit Pavel! întâi de toate şi lucrul cel mai important, apostolul Pavel L-a iubit pe Domnul. Apoi i-a iubit pe oameni, pe duşmanii săi, a iubit greutăţile din viaţă, chiar si suferinţele sufletului său. Cred că a iubit lucrul acesta din urmă în mod special, altfel ar fi neglijat rugăciunea. Dragostea lui Pavel l-a dus la cei pierduţi, la cei mai de jos, la cei din urmă. ce ţintă nobilă în iubirea sa! Colina lui Marte, cu intelectualii vremii, sinagogile cu feţele religioase cele mai rigoriste, pieţele aglomerate si pline cu fii risipitori, toate aceste locuri le-a căutat şi le-a străbătut pentru cauza Domnului. Dragostea, ca şi un dinam puternic l-a împins să îndrăznească lucruri mari pentru Dumnezeu. Nu mulţi s-au rugat cum s-a rugat acest bărbat. Poate Mc­Cheyne, John Fletcher, marele Brainerd, şi încă puţini câţiva, au cunoscut lucrarea aceasta în care trupul şi sufletul participă intens în rugăciunea de mijlocire sub influenţa iubirii.

Îmi aduc aminte cum am stat lângă autoarea acestor versuri, cântându-i imnul:



Iubirea Ta, Isuse, ne cheamă şi ne strânge

Şi ne trimite-n lume cu harul Tău măreţ,

Lumina celor oropsiţi din noapte şi dispreţ.

O, iată, inima-mi se frânge, Şi doru-n mine astăzi plânge:

Da, vreau să merg cu orice preţ!



Nu era doar un sentimentalism exprimat frumos. O costaseră închisoare, lipsuri, dureri şi sărăcie!

Charles Wesley mi se pare că se întinde în vârful picioarelor ca să ajungă aşa sus si să spună: „Nu mai doresc nimic din ale pământului. Tot ce vreau, oh, Doamne, e dragostea Ta în pieptul meu!" Mai recent, Amy Carmichael a rostit rugăciunea dintr-un suflet aprins: „Dă-mi iubirea călăuză pe cărare, Credinţa, cu forţă arzătoare!" Toţi aceştia au umblat pe drumul apostolic al câştigătorilor de suflete. Cei animaţi de dorinţa să câştige pe alţii la Domnul au avut o dragoste mare de sufletele oamenilor. Toate iubirile mai mărunte au fost cucerite de Iubirea cea mare. Marea iubire faţă de Iubitorul sufletelor lor i-a mânat la lacrimi, la suferinţe, la triumf. Oare în ceasul acesta rău în care trăim, avem noi dreptul să iubim mai puţin?



Să Te iubesc pe Tine, Cerescule Părinte,,

Punându-Ţi la picioare şi faptele şi gândul;

E dorul meu cel mare, iubirea mea fierbinte,

Să nu ne mai despartă nici cerul nici pământul!

Iubirea croieşte prin flăcări o cărare Iubirea uşurează poverile amare,

Iubirea şterge lacrimi, iubirea îndrăzneşte,

Iubirea se jertfeşte, iubirea biruieşte!



Fără ca să fi ales ei, milioane de oameni vor fi însemnaţi într-o zi pentru Anticrist. Oare să ne tragem noi înapoi de la cinstea de a purta în sufletul nostru, în gândirea noastră, în duhul nostru, în trupul nostru, semnele Stăpânului, sem­nele Domnului Isus? Dar oare dorim noi aşa ceva?

A fi „însemnat" înseamnă a purta semnul de rob.

Sîntem gata să fim însemnaţi - „Pentru Hristos"?

„Dă-mi copii, sau mor!

„Dă-mi copii, sau mor!

Trezirea e imperativă, căci porţile iadului s-au deschis largi pentru această generaţie degenerată în care trăim. Avem nevoie (deşi adese ori zicem că vrem) de trezire! Cu toate acestea, sfinţii de paie, anemici şi slăbănogi, ai ceasului în care trăim, vor să se deschidă cerul şi să li se aducă trezirea spirituală prin aceleaşi metode prin care cumpără 6 limonada de la automatele de răcoritoare, însă Dumnezeu nu-Şi mecanizează puterile slavei Sale ca să se adapteze la maşinăriile religioase ale timpului nostru.

„Am dori să vină şi la noi o trezire spirituală cum a avut loc în insulele Hebride!" spunea recent un predicator. Dragul meu, trezirea n-a venit în insulele Hebride doar pentru că au dorit-o. Porţile cerului s-au deschis şi puterea cea măreaţă a Domnului a cutremurat insulele fiindcă acolo locuitorii ţării „au vestit un post şi au chemat o adunare sfântă"; au aşteptat cu lacrimi, cu osteneală, cu insistenţă lângă scaunul de domnie al adevăratului Dumnezeu. Şi vizitarea aceea miraculoasă a venit fiindcă Cel ce căutase cândva o fecioară în care să zămislească Fiul Său preaiubit a găsit un popor de o puritate virgină, plin de un patos şi de o viziune arzătoare. N-au avut duplicitate de motive în rugăciunile lor. Nici una din rugăciunile lor n-avea cereri colorate cu încercări de salvare a renumelui vreunei denominaţii. Privirea lor era îndreptată numai la slava lui Dumnezeu. N-a fost printre ei nici un grup invidios că celelalte grupuri cresc mai repede; singura lor gelozie a fost pentru Domnul Oştirilor a cărui slavă era batjocorită în praf, a cărui casă avea „zidurile dărâmate si porţile arse de foc."

Un grup sănătos fundamental în învăţăturile biblice nu poate fi nicidecum o momeală de atracţie pentru Duhul Sfânt, Zămislitorul! Iubiţii mei, avem mii de astfel de grupuri răspândite pe tot pământul. S-ar putea ca o fată de şaptesprezece ani şi un băiat de aceeaşi vârstă să aibă capacitatea fizică să fie părinţi de copii, şi pot fi chiar legal căsătoriţi. Dar oare aceasta garantează că vor avea copii? Au ei resursele financiare care să le asigure un cămin? Şi sânt ei maturi în gândire ca să-şi crească copiii? Trezirea spirituală s-ar stinge într-o săptămână în multe din Bisericile „Biblice", fiindcă nu există „mame în Israel" care să îngrijească de copii. Şi câţi din membrii bisericilor noastre ar putea con­duce pe alţii la Domnul, din întuneric la lumină? în multe din bisericile acestea de azi a se naşte copii în credinţă e ca şi cum ai pune un nou născut într-un frigider la zero grade absolut!

Naşterea firească a unui copilaş are înainte luni de sar­cină şi zile de dureri; la fel e si naşterea spirituală. Domnul Isus S-a rugat pentru Biserica Sa, dar ca s-o nască S-a dat pe Sine însuşi la moarte pentru ea. Apostolul Pavel s-a rugat „zi şi noapte... nespus" pentru Biserică; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru cei păcătoşi. Sionul, ca să nască, trebuie să aibă întâi durerile naşterii. Deşi mulţi predicatori strigă în fiecare săptămână „Trebuie să vă naşteţi din nou," câţi din ei pot spune cu apostolul Pavel: „Chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evan­ghelie" (I Cor. 4:15) ? El i-a născut în credinţă. Nu spune că s-a rugat numai pentru ei. Dacă în secolul trecut rata naşterilor fizice ar fi fost la fel de scăzută ca rata naşterilor spirituale azi, rasa umană ar fi dispărut deja de pe faţa pământului. „Trebuie să ne rugăm ca să păstrăm viaţa de credinţă," spunem noi; iar adevărul e că trebuie să trăim o viaţă de credinţă ca să ne rugăm. „Dacă rămâneţi în Mine... cereţi orice veţi vrea!" îmi dau seama că „a cere" include si rugăciunea pentru mântuirea celor pierduţi, dar rugăciunea e mai mult decât a cere. Rugăciunea e, desigur, supunerea noastră fată de Duhul Sfânt astfel ca El să poată lucra în noi şi prin noi. în primul capitol al Genezei aflăm că toate vietăţile au dat naştere după soiul lor. Atunci oare în domeniul regenerării spirituale, n-ar trebui ca fiecare suflet nou născut să dea naştere altora?

Noi, evangheliştii, primim adesea laude, şi de multe ori le primim pe nedrept. Ştiu o bătrânică în Irlanda care se roagă ore în şir, se roagă în fiecare zi pentru acest gângav ce sânt. Alţii mi-au mărturisit: „Nu trece nici o zi în care să nu mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru dumneata!" Ei au dat naştere multora din cei pe care oamenii ziceau că eu i-am născut spiritual, când de fapt eu n-am fost decât o moaşă la naşterea lor. în ziua de judecăţii ne vom mira ce multe coroane vor fi date unor ucenici necunoscuţi. Uneori mi se pare că noi, predicatorii, cei care captăm atenţia publicului, vom fi răsplătiţi cu cei din urmă. De pildă, ştiu predicatori care predică azi predici pe care le-au mai predicat acum douăzeci de ani. N-au născut atunci, nu nasc nici azi. Predicatorii de felul acesta obişnuiau să se roage. Unul din ei mi-a mărturisit nu demult: „Nu, frate, nu mă mai rog ca înainte, dar cred că bunul Dumnezeu mă înţelege!" Da, da. Bunul Dumnezeu înţelege foarte bine. Dar nu ne scuză pentru faptul că sîntem mai ocupaţi decât ar vrea El să fim.

E adevărat că ştiinţa a eliminat mare parte din durerile pe care mamele noastre le-au cunoscut la naştere. Dar ştiinţa nu poate elimina lunile lungi de formare a copilaşului. In acelaşi fel, noi, predicatorii, am găsit metode mai uşoare de a atrage pe oameni la Evanghelie, pentru mântuirea lor sau umplerea cu Duhul Sfânt. Pentru mântuirea lor, li se dă voie doar să ridice mâna, şi presto! toate suferinţele de altă dată de la altar au dispărut. Pentru umplerea cu Duhul Sfânt, oamenilor li se zice: „Doar staţi pe loc în timp ce predicatorul se roagă pentru voi, şi veţi fi umpluţi!" Ce ruşine! Fraţii mei, înainte ca să se întâmple minunea, adevărata trezire spirituală si naştere din nou are nevoie de durerile naşterii.

După cum noul născut pune în comoţie tot trupul maniei, tot aşa mişcarea de trezire spirituală şi durerile naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea mamă e cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se apropie de momentul naşterii (adesea starea aceasta duce la nopţi de nesomn şi plâns); tot aşa făcliile din sanctuarul bisericilor ard uleiul de la miezul nopţii în timp ce sufletele celor împovăraţi cu sarcinile altora, cu durerea păcatelor celor pierduţi, îşi varsă sufletul în rugăciuni de mijlocire pentru nelegiuirile poporului. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de mâncare şi, în interesul viitorului copilaş, se înfrânează de la anumite lucruri. Tot aşa, înfrânarea de la mâncare si o stare de aşteptare liniştită cu o iubire în clocot, cuprinde inimile celor ce se ruşinează de viaţa stearpă a Bisericii. După cum femeia însărcinată se ascunde de privirile publicului (sau cel puţin aşa era pe vremuri) cu cât se apropie clipa naşterii, tot aşa cei ce sânt în durerile naşterii de suflete se ascund de publicitate şi se apropie de faţa lui Dumnezeu cel sfânt.

E clar că Iacov a iubit-o pe Rahela mult mai mult decât pe Lea. Şi totuşi, „cununa iubirii" a căpătat-o Lea, fiindcă ea a avut copii. Gândiţi-vă că pentru Rahela a slujit Iacov patrusprezece ani, dar tot devotamentul acesta splendid n-a fost de nici o mângâiere pentru Rahela, fiindcă era stearpă. Fără îndoială Iacov şi-a demonstrat iubirea încărcând-o cu bijuterii, după cum era obiceiul zilei; dar nici nimicurile acestea exterioare n-au fost mângâiere. Şi deşi Rahela era frumoasă la chip, nici laudele unora, nici admiraţia altora n-au compensat faptul că nu avea fii. Realitatea teribilă pentru Rahela era faptul că Lea avea patru fii care o trăgeau de fustă, iar de ea, de frumoasa Rahela, de stearpa Rahela, bărbaţii râdeau şi femeile strângeau din buze. Mi-o imaginez pe Rahela, cu ochii mai roşii de plâns decât ochi Leei, cu părul despletit si vocea răguşită de plâns, cum vine înaintea lui Iacov, obosită de nerodnicia ei, umilită până la disperare de starea ei, implorându-l cu hohote de plâns: „Dă-mi copii, ori mor!" (Geneza 30:1). Strigătul acesta i-a rupt inima aşa cum o sabie i-ar fi sfârtecat trupul.

Permiteţi-mi să spiritualizez tabloul acesta: Rugăciunea Rahelei n-a fost o rugăciune obişnuită, ci în dis­perare. Era cuprinsă de durere, copleşită de ruşine, îngenunchiată de starea ei. Frate predicator, dacă ţi-e sufletul sterp şi ochii uscaţi, dacă nu vin suflete la pocăinţă în faţa altarului, nu-ţi găsi refugiu în popularitate, respinge mângâierea diplomelor câştigate şi a cărţilor pe care le-ai scris! Fii sincer şi imploră-L pe Duhul Sfânt să te copleşească cu durerea stării în care te afli, fiindcă eşti atât de slăbit spiritual încât nu mai poţi naşte! O, cum ne mustră altarele noastre goale! Credeţi oare că Duhul Sfânt se bucură de or­gile noastre electronice, de covoarele elegante din biserici, de ornamentele noi, când leagănul e gol? Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele bisericilor ar fi spartă de binecuvântatul ţipăt al copiilor nou născuţi în credinţă!

Nu există o formulă, un model al trezirilor spirituale. Deşi pretutindeni se nasc copii în acelaşi mod, cât de diferiţi sânt ei între ei. Fiecare copil e ceva nou. Nu există duplicate. Tot astfel, aceeaşi suferinţă la naşterea spirituală, aceleaşi rugăciuni născute din durerea sterpiciunii spirituale, nasc trezirile, dar de-a lungul vremii acestea au avut loc fiecare într-alt fel, diferite unele de altele.

Lui Jonathan Edwards nu i-au lipsit mulţimile si banii n-au fost problema lui. Dar stagnarea spirituală îl obseda ca un coşmar. Vinovăţia bisericilor bancrutate spiritual i-a îndoit genunchii şi i-a zdrobit sufletul încât, plin de întristare, a stat tăcut în faţa tronului harului până când Duhul Sfânt a venit peste el. Azi Biserica si lumea cunoaşte răspunsul pe care l-a primit veghea sa biruitoare. Jurămin­tele pe care le-a făcut, lacrimile pe care le-a vărsat, suspinurile pe care le-a şoptit, sânt toate scrise în cronicile lucrărilor lui Dumnezeu. Edwards, Zinzendorf, Wesley si alţii, au fost înrudiţi spiritual (există o aristocraţie în domeniul duhovnicesc, ca si în domeniul firii). Oamenii aceştia au ieşit de sub onorurile ereditare şi au căutat să stea sub acolada Duhului Sfânt.

Istoria politică şi militară se învârteşte în jurul vieţii unor oameni. Unii din aceştia s-au investit pe ei înşişi cu anumite puteri şi adesea au făcut să tremure întreaga lume înaintea lor. Gândiţi-vă la geniul acela rău, Hitler. Ce de regi a mai detronat! Ce de guverne a mai răsturnat! Câte milioane de morminte a umplut! Pentru veacul nostru el a fost un bici mai groaznic decât zece plăgi. Hitler avea de făcut un singur lucru, şi l-a făcut. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari isprăvi!" Nu cei care cântă despre Dumnezeu, nu cei care scriu sau predică despre Dumnezeu, ci acei care îl cunosc pe Dumnezeul lor, aceia vor rămâne tari şi vor face lucrări mari. Cuvântul nu spune că vor avea mâncare si stomacele pline; nu spune că vom fi mai înţelepţi din pricina cunoştinţelor vaste; ci despre iscusinţa celor ce îl au pe Duhul Sfânt în ei, fiindcă îl cunosc pe Dumnezeu.

Ar trebui să ne cercetăm mai bine şi să vedem că trezirea spirituală vine ca rezultat al strădaniei unei sfinte grupări din sânul bisericii, a celor ce şi-au înţeles misiunea de a stărui în rugăciuni, în cereri si mijlociri. Aceşti sfinţi ai Celui Preaînalt au în faţă un veac încătuşat în religii false şi se îngrozesc la vederea milioanelor ce merg la pierzare. Şi atunci, se hotărăsc să stea în veghe, rămân în aşteptare -poate zile, poate săptămâni, poate luni - până Duhul începe lucrarea peste ei şi cerul se deschide în binecuvântările trezirii.

Pe paginile Bibliei, femeile sterpe au dat naştere celor mai iluştri copii. Sara, stearpă până la vârsta de nouăzeci de ani, a născut pe Isaac; strigătul Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor!" a fost răspuns, şi ea l-a născut pe losif, cel care a izbăvit întreg neamul. Soţia lui Manoah a născut pe Sam­son, un alt izbăvitor al lui Israel. Ana, un suflet zdrobit, după ce a plâns cu suspine la cortul întâlnirii şi a făcut juruinţe si â continuat în rugăciune ignorând obiecţiunile lui Eli, şi-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi a primit răspuns prin naşterea lui Samuel, cel care a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa si văduva Rut a căpătat îndurare si a născut pe Obed, care a născut pe Isai, tatăl lui David, din sămânţa căruia S-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta, îmbătrânită de ani, a ieşit Ioan Botezătorul, despre care spunea Isus că e neîntrecut între cei născuţi din femeie. Dacă ruşinea de a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinţele acestor femei, ce mare ar fi fost pierderea în omenire!

Aşa cum copilul face dintr-o dată saltul în viaţă, tot aşa se întâmplă cu fenomenul trezirilor spirituale, în secolul al XVI-lea Knox şi-a însuşit strigătul Rahelei, spunând: „Dă-mi Scoţia, ori mor!" Knox a murit, dar cât timp va fi o Scoţie, şi Knox va trăi. Zinzendorf, întristat şi ruşinat de starea lip­sită de iubire şi rodnicie a Moravienilor, a fost copleşit si energizat de Duhul Sfânt până când trezirea s-a declanşat deodată în dimineaţa aceea de miercuri, 13 august 1727. Atunci a început mişcarea Moraviană, din care s-a născut vestitul lanţ al rugăciunii care ni se spune că a durat o sută de ani. Din adunarea aceea a izvorât mişcarea misionară care a atins marginile pământului.

Biserica de azi, în loc să pledeze pentru o propagandă anemică, ar trebui să poarte energic sarcina propagării. Fără îndoială, metodele la naştere s-au schimbat odată cu avan­sul ştiinţei. Dar iarăşi trebuie să spunem că ştiinţa, oricât ar fi ea de dragă medicilor, nu poate scurta perioada aceea de nouă luni când se formează în taină copilul. Fraţilor, sîntem învinşi de elementul timpului. Atât predicatorul cât şi biserica sânt mai ocupaţi decât ar trebui să fie, şi nu mai au timp să se roage. Dacă i-am da lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da suflete pentru veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinţa şi I-am chema Numele, El ar face să răsară soarele pentru noi ca la amiază. Biserica are experţi, să-i încarci cu carul, si toţi au câte un raport sau un sfat. Dar unde sânt cei ce poartă agonia câştigării de suflete? Biserici care se laudă cu un număr record de membrii se pot lăuda cu un număr minim de naşteri spirituale. Avem talentul să mărim numărul de biserici fără ca să mărim împărăţia lui Dum­nezeu. (Ştiu o familie în care toţi copiii sânt adoptaţi. Unii dintre noi, predicatorii, pe plan spiritual mai mult adoptăm decât naştem). Duşmanul înmulţirii e stagnarea. Când credincioşii simt povara sterilităţii spirituale, atunci începem să pulsăm o teamă sfântă, să ne rugăm cu un zel sfânt, şi să dăm naştere unei rodnicii sfinte. La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire si chilipir: preţul trezirilor e mereu acelaşi, durerile naşterii!

Fără îndoială, această lume ajunsă în paragină cere o trezire, îmi dau iarăşi bine seama că mereu se vor găsi din cei care ameţiţi în adormirea lor se vor furişa în ideea suveranităţii lui Dumnezeu şi vor spune: „Când vrea Dum­nezeu, aduce El trezirea." Adevărat. Dar acesta e doar jumătate din adevăr. Vreţi să spuneţi că Dumnezeu se simte bine că 83 de oameni pe minut mor fără Hristos? Aţi ajuns la părerea că Domnul doreşte acum ca lumea să piară? îndrăzniţi să ziceţi - şi lucrul acesta mi se pare aproape o hulă - că atunci când Dumnezeu se va hotărî să dea cu piciorul şi să împrăştie pe toţi duşmanii Săi, abia atunci vom simţi lucrarea Duhului Sfânt? Nu! Luaţi doar jumătate din text şi reuşiţi să forţaţi Biblia să spună aproape tot ce vă place. De pildă: „Dumnezeu e în stare să facem nespus mai mult decât cerem sau gândim!" Opriţi-vă cu versetul acesta aici şi-l puteţi interpreta că Dumnezeu e în stare, dar că nu se sinchiseşte prea mult să facă ce ar putea face. Versetul astfel trunchiat lasă trezirile pe treptele din faţa tronului lui Dumnezeu. Dar citiţi versetul în întregime: „Iar a Celui ce prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus din neam în neam, în vecii vecilor! Amin! (Efeseni 3:22-21). Deja versetul înseamnă altceva! înseamnă că noi sîntem canalele de lucru. Când trezirea nu vine înseamnă că de vină sîntem noi, canalele sânt blocate, înseamnă că Dumnezeu nu poate străpunge blocajul nostru ca să ajungă cu Evanghelia în veacul acesta, din cauza lipsei de putere din Biserică. Deci, dacă întârzie trezirea e din vina noastră!

Finney spunea: „Să-L ai pe Dumnezeu înseamnă să trăieşti într-o continuă trezire!" Da, putem avea o trezire spirituală, fiindcă aceasta are loc după puterea care lucrează în noi, iar noi am primit această putere „când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi!" Aceasta nu e doar o putere ca să facem minuni, căci şi înainte de Rusalii ucenicii au făcut minuni şi au scos demoni din oameni. Nici nu e doar putere de a ne organiza ca să ascultăm predici, ca să traducem Scrip­turile, ca să intrăm în noi teritorii pentru Domnul. Toate acestea sânt bune. Dar mă întreb, avem noi puterea Duhului Sfânt - puterea care o restrânge pe a diavolului, îi dărâmă întăriturile şi obţine împlinirea făgăduinţelor? Păcătoşii rămân în pierzare şi vor fi condamnaţi dacă nu sânt eliberaţi de sub stăpânirea diavolului. De ce altceva se va teme iadul dacă nu de o biserică sub ungerea lui Dumnezeu, mânată de puterea rugăciunii?

Prea iubiţii mei, să dăm la o parte lucrurile mărunte. Să uităm toate polemicile între noi. „Să stăruim necurmat în rugăciune si în propovăduirea Cuvântului," căci „credinţa vine în urma auzirii." Ruşinaţi de neputinţa Bisericii, întristaţi de monopolul pe care-l deţine diavolul în lume, oare să nu strigăm cu duhul chinuit şi noi (dar să şi simţim ce zicem): „Dă-mi copii, sau mor!" Amin!

Gunoiul lumii acesteia.

Gunoiul lumii acesteia.

Ce înseamnă expresia „gunoiul lumii acesteia"? (I Cor. 4:13). Este oare gunoiul de murdărie din care se nasc or­ganizaţiile criminale din fiecare ţară? Este oare geniul rău care manipulează revoluţiile internaţionale? Era Babilonul? E Roma? E păcatul? S-a găsit oare vreun trib de duhuri rele care să poarte titlul acesta?

O mie de presupuneri ar da o mie de răspunsuri la întrebarea aceasta, şi toate greşite. Răspunsul bun e tocmai opusul aşteptărilor noastre. Expresia gunoiul lumii acesteia nu se referă nici la oameni nici la demoni. Nu e vorba de ceva rău, ci de ceva bun - ba nu, nu e nici bun - ci, e cel mai bun. Nu e din domeniul material, ci spiritual. Nu e de la Satan, ci de la Dumnezeu. Nu e vorba de Biserică în general, ci de un sfânt. Nu e numai un sfânt, ci e cel mai sfânt dintre sfinţi, e Kohinoorul tuturor mărgăritarelor. „Noi, apostolii," spune Pavel,,, am ajuns ca gunoiul acestei lumi." Apoi adaugă insul­tă peste rană, subliniază infamia, adânceşte umilirea, adău­gând: (noi, apostolii sîntem...) lepădătura tuturor "l Cor. 4:13.

Oricine se vede pe sine astfel, „gunoiul lumii acesteia", nu mai are ambiţii personale; deci nu mai are de ce să fie gelos. Nu mai are reputaţie; deci nu mai are de ce să se certe. Nu mai posedă nimic; deci nu mai are de ce să se îngrijoreze. Nu mai are „drepturi", deci nimeni nu-i mai poate face vreun rău. Binecuvântată stare e aceasta! Omul acesta e deja „mort," deci nimeni nu-l mai poate omorî. Vă mai miraţi acum că un aşa om, având o aşa stare a minţii şi a sufletului, a întors lumea pe dos? Sfinţii plini de ambiţii de azi ar trebui să se gândească la atitudinea aceasta apostolică faţă de lume! Şi evangheliştii de azi care umblă după popularitate trăind după „moda Hollywood" n-ar strica să ia aminte!

Ce l-a durut pe apostolul Pavel mai tare decât cele o sută nouăzeci şi cinci de lovituri, decât cele trei bătăi cu nuiele, decât cele trei naufragii, decât împroşcarea cu pietre? Corintenii aceia satisfăcuţi de ei înşişi, lumeşti, fireşti, gata mereu să critice! Biserica aceasta era împărţită din cauza lucrurilor firii, si din cauza banilor! Unii au avut succes, s-au ridicat cu faimă pe treptele sociale şi au ajuns magnaţii com­ercianţi ai oraşului. Iată de ce spune apostolul Pavel că au ajuns să se poarte ca împăraţii. Observaţi contrastul izbitor între versetul acesta, I Cor. 4:8, „O, iată-vă sătui! Iată-vă bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!" şi versetul 10, „Noi sîntem nebuni... noi, slabi... noi, dispreţuiţi... noi suferim de foame şi de sete, sîntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc!" Compensaţia binecuvântată e în versetul 9: „Noi am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri si oameni." N-a fost greu pentru Pavel să arate toate acestea, fiindcă el se considera mai neînsemnat decât cei din urmă. Dar, apostolul ia si compară starea aceasta cu a celor care şi-au pierdut orientarea în credinţă. Aceşti Corinteni erau sătui, dar nu erau liberi (Un puşcăriaş dacă iese din celula lui nu e liber dacă încă târăşte lanţul după el). Apostolul nu se necăjeşte pentru că ei au supra-abundenţă iar el nu are nimic. E întristat fiindcă bogăţia lor le-a pricinuit slăbiciune sufletească. Ei au confort, dar nu mai au cruce; sânt bogaţi, dar nu mai poartă „ocara lui Hristos". Nu le spune că nu mai sânt ai lui Hristos, dar le atrage atenţia că de fapt ce caută ei e un drum, fără spini la cer. le spune: „Măcar de aţi împăraţi cu adevărat, ca să putem împăraţi si noi împreună cu voi" (I Cor. 4:8 ). Dacă ar fi ajuns cu adevărat să împărătească înseamnă că deja ar fi venit Hristos, mileniul ar fi fost împlinit şi atunci, spune Pavel:„Am fi împărăţit si noi cu voi!"

Dar cui îi place să fie atât de dezonorat, dispreţuit, devalorificat? Adevărul acesta e revoluţionar şi supărător pentru învăţătura creştină coruptă de azi. Ne mai bucurăm noi fiindcă lumea ne crede nebuni? Ne este uşor să vedem numele noastre lepădate ca un gunoi? Comunismul nivelează la pământ straturile de oameni. Creştinismul le nivelează la cer! Creştinismul adevărat e mult mai revoluţionar decât comunismul (si fără crime şi vărsare de sânge). Buldozerele socialismului au încercat „să împingă" dealul bogăţiilor şi „să umple" valea sărăciei. Credeau că prin educaţie vor „netezi drumurile strâmbe", că printr-un act al parlamentului, printr-o simplă mişcare a baghetei magice, mileniul fericirii, atât de mult întârziat, va coborî pe pământ. Dar schimbările au fost doar schimbări de şefi, iar sluga a rămas tot slugă. Azi sânt o mulţime de oameni care ajung bogaţi sărăcind pe alţii. Apostolul Pavel spune că a fost sărac, „totuşi îmbogăţind pe mulţi!" Slavă Domnului! Punga lui Simion Magul n-are nici azi parte în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă încă n-am învăţat cum să mânuim „mamona bogăţiilor nedrepte", cum vrem să primim „adevăratele bogăţii"?

Astfel, apostolul Pavel, bancrutat din punct de vedere material şi social, a primit eticheta pe care puţini au mai avut-o, „gunoiul lumii acesteia." Desigur aceasta l-a ajutat să înţeleagă faptul că urma să fie călcat în picioare de oameni. Deşi a fost în stare să răspundă filozofilor, stoicilor, epicurienilor, la Atena, pentru cauza Domnului Isus Hris­tos el a fost gata să fie numit „nebun", în învăţătura Dom­nului, antagonismul lumii a fost fundamental şi perpetuu.

Fraţilor, alegem noi aşa ceva? Ce ne deranjează mai mult decât să fim clasificaţi ca oameni neînvăţaţi şi ig­noranţi? - deşi un aşa „neînvăţat şi ignorant" a scris Apocalipsa, cartea care încă le dă de lucru învăţaţilor. Sîntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibă capetele pline, decât să aibe inimile cu foc. Dacă vrea carte cineva s-o facă înainte de a se urca la amvon. Diplomele nu contează, fiindcă douăzeci şi patru de ore pe zi nu ajung pentru un păstor să amintească toate numele din turma sa în faţa Marelui Păstor, şi apoi să le pregătească hrana potrivită. Adevărul e că lucrurile duhovniceşti trebuiesc judecate duhovniceşti (nu psihologic!). Nici Dum­nezeu, nici judecăţile Sale, nu s-au schimbat. După cum găseşte El cu cale, încă există lucruri ascunse de cei învăţaţi si „descoperite pruncilor". Şi pruncii, fraţii mei, nu putem spune că au un intelect colosal. Biserica de azi se poate lăuda cu un nivel înalt de educaţie în rândul predicatorilor. Dar nu vă grăbiţi aşa tare în gâdilarea firii: avem în acelaşi timp cea mai redusă creştere în numărul de noi convertiţi. De ce? Fiindcă diavolul nu se sperie, frate polo, de Niagarele tale de cuvinte!

Linia de demarcaţie faţă de lume e distinctă, bine determinată, e aleasă în mod deliberat, conştient, si e totodată discreditată. Călătorii din istorisirea lui Bunyan ajungând prin Târgul Deşertăciunilor au ajuns să fie râsul lumii. Erau deosebiţi de ceilalţi oameni în hainele pe care le purtau, în limbaj, în preocupări si interese. Oare aşa e în viaţa noastră azi? În ultimul război un general britanic a spus: „Trebuie să-i învăţăm pe oameni să urască, fiindcă oameni se luptă împotriva celor pe care-i urăsc." Am auzit mult (deşi nici măcar pe jumătate cât ar trebui) despre dragostea desăvîrşită. Poate ar trebui să cunoaştem însă şi cum să „ne mâniem şi să nu păcătuim." Credinciosul plin de Duhul Sfânt va urî nelegiuirea, nedreptatea şi necurăţia; şi va milita împotriva lor. Fiindcă apostolul Pavel n-a iubit lumea, lumea l-a urât. Avem şi noi nevoie de această dispoziţie a opoziţiei.

Stanley a scris cartea sa „Africa cea Foarte Neagră" iar generalul Booth a scris ..Anglia cea Foarte Neagră" în mij­locul unor stări de împotrivire zdrobitoare. Primul a văzut pădurile înalte, impenetrabile, pline cu leoparzi gata de atac, cu şerpi veninoşi, cu băştinaşi la pândă în întuneric. Booth a văzut străzile Angliei cum le vede Dumnezeu, cu pofte ascunse, cu ispitele păcatelor la fiecare colţ, cu pofta jocurilor de noroc, cu pericolul prostituţiei; şi şi-a ridicat o armată pentru Dumnezeu ca să lupte împotriva lor.

Străzile oraşelor noastre sânt azi câmpuri de misiune. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cultura înaltă, căci o doamnă elegantă, pieptănată frumos şi cu un limbaj manierat, poate să fie tot atât de departe de Dumnezeu ca o femeie Mau-Mau care poartă o fustă din frunze. Oraşele noastre gem de păcate. Un creştin care adoarme în fiecare seară în faţa televizorului are un creier mort si un suflet fără putere. Ar fi mai bine pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum şi-a pierdut deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat şi de dezmăţ din jur, iar sufletul lui nu mai simte nici o durere.

Fiecare stradă e un râu plin de activităţi satanice, de beţie, divorţ, întuneric şi pierzare. Dacă te ridici să stai împotriva acestor lucruri, nu te mira, frate dragă, dacă lumea te urăşte. Dacă ai fi de-al lumii, te-ar iubi. Pavel declară într-un limbaj limpede: „Lumea este răstignită faţă de mine!" Nu cumva e aceasta mult dincolo de creştinismul veacului al XX-lea? Golgota a văzut în multe rânduri mulţimi care veneau să privească umilirea condamnaţilor la moarte. La Cruce era o atmosferă de car­naval. Acolo era batjocura în faţa suferinţei. Dar cine se ducea a doua zi să mai privească victimele? Primii vizitatori erau vulturii, ca să le scoată ochii si să le sfârtece coastele. Apoi veneau câinii care săreau să le apuce picioarele. Aşa decorate si mutilate, crucile erau un spectacol hidos, de groază. Exact aşa e pentru Pavel lumea: răstignită, moartă, fără nimic care să-l mai atragă!

Să rostim si noi cu buze tremurătoare, într-o cutremurare lăuntrică: „Lumea este răstignită faţă de mine!" Când sîntem şi noi răstigniţi faţă de lume, când... „am murit faţă de lume şi de poftele din ea, faţă de mândria oarbă, si de tot ce-mi poate da!" ... abia atunci ajungem să cunoaştem si noi libertatea pe care a avut-o apostolul Pavel. Adevărul e că noi, urmaşii lui Hristos, avem respect faţă de lume şi faţă de opiniile ei, fată de aprecierile si calificativele date de ea. Un critic modern spunea despre credincioşi că au schimbat două cuvinte din dicţionar, în loc să fie pocăiţi, ei sânt zgârciţi (Numai cei care se simt vinovaţi se vor supăra că le-am spus-o). Pe de altă parte în acest an de îndurare al lui Dumnezeu cunosc pe unii de ambele părţi ale Atlanticului care poartă hainele aruncate de alţii si îşi dau toţi banii în strângerea dintre pietrele morii lui Dumnezeu. Cu accentul pe care l-a pus apostolul Pavel asupra separării faţă de lume, ne mirăm azi cum de s-au convertit oamenii la predicile lui.

Acest binecuvântat bărbat al lui Dumnezeu, omul pentru care lumea era răstignită, era privit ca „nebun". Ba chiar mai mult, Pavel a predicat în aşa fel Evanghelia încât alţii au căutat să-l omoare fiindcă le pusese meseria în dizgraţie şi dispreţ. Aşa apostoli, cu atitudinea lor sănătoasă, sfântă, faţă de lume, ne fac să ne ruşinăm de noi înşine.


„Ei au urcat pe trepte de lumină

Prin încercări, pericole, dureri,

O, Doamne, dă-ne har si nouă

În urma lor să mergem către cer!"



Curând vom spune şi noi: „La revedere, lume trecătoare! Bun Sosit, veşnicie!" Aici vă doresc vouă, cititorilor, un an de slujire jertfitoare pentru El care a fost Jertfa noastră. Fie ca şi noi să ne sfârşim alergarea cu bucurie!

Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

Rugăciuni cât Dumnezeu de mari!

Profeţii din vechime, apucaţi şi strânşi în mâinile lui Dumnezeu, au avut o sensibilitate deosebită faţă de faptul că misiunea lor era copleşitor de mare şi cât se poate de rău văzută de oameni. Pledând motivele insuficienţei si in­capacităţii lor, aceşti oameni înfricoşaţi de ce vedeau vroiau să scape de sub povara lucrării ce îi aştepta. Moise, de ex­emplu, ca să scape din poziţia de conducător al unei naţiuni întregi găseşte motivul că e bâlbâit. Dar Dumnezeu a ştiut să treacă pe lângă evaziunea lui, şi i-l dă pe Aron. Ieremia, de asemenea, aduce motivul că e doar un copil. Şi în cazul lui Ieremia (ca şi al lui Moise) obiecţiunile umane nu pot rămâne în picioare. Căci oamenii aleşi de Dumnezeu au fost trimişi în sălile de consilii ale înţelepciunii umane - nu să-şi lustruiască personalităţile lor sau să-şi etaleze cunoştinţele. Ci Dumnezeu îl prindea pe solul acesta ales de el, îl închidea şi îl înconjura cu însăşi Fiinţa Sa. Dacă are dreptate Oliver Wendell Holmes, mintea umană când se extinde cu o nouă ideie nu mai poate reveni la starea şi dimensiunile originale. Atunci, ce putem spune despre sufletul care a auzit şoapta Vocii Eterne? „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă!" (Ioan 6:63). Predicile de azi sânt bolnave fiindcă iau idei din creierul unor oameni morţi în loc să le ia de la Domnul. Cărţile sânt bune atât timp cât sânt călăuze, dar sânt rele când ajung lanţuri.

La fel ca şi în domeniul energiei atomice, unde savanţii moderni au atins o nouă dimensiune a puterii, tot aşa Biserica trebuie să redescopere nemărginita putere a Duhului Sfânt. Ca să lovească în nelegiuirea acestui veac de putrefacţie a păcatului şi să-i scuture din amorţeală pe sfinţii aţipiţi de somn, trebuie să se întâmple ceva. Predici de viaţă si vieţi de Evanghelii vor trebui să iasă din veghea stăruitoare a cămăruţelor de rugăciune. Cineva a spus: „Trebuie să ne rugăm dacă vrem să ducem o viaţă sfântă!" Da, însă şi reversul e adevărat: „Trebuie să trăim o viată sfântă ca să ne putem ruga!" După David: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? - Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată!" (Ps. 24:3-4).

Secretul rugăciunii e rugăciunea în secret. Cărţile despre rugăciune sânt bune , dar nu suficiente. După cum cărţile de bucate sânt bune, dar n-au nici un rost dacă nu sânt aplicate pentru mâncare, la fel si cu rugăciunea. Oamenii pot citi biblioteci întregi de cărţi despre rugăciune, şi să nu fie cu nimic mai puternici în rugăciune. Trebuie să învăţăm să ne rugăm, şi să ne rugăm să învăţăm să ne rugăm. Aşa cum pot sta în fotoliu şi să citesc o carte despre educaţia fizică, şi să pierd vremea numai; tot aşa pot să citesc despre rugăciune, să mă mir de Moise, sau să rămână cu gura căscată în faţa suspinurilor şi a plânsetelor lui Ieremia, şi totuşi să nu ştiu nici ABC-ul rugăciunii de mijlocire. Aşa cum gloanţele netrase nu aduc vânat, aşa inima nesimţitoare în rugăciune nu culege nici o roadă.

Pentru Numele lui Dumnezeu, vă îndemn, lăsaţi ca rugăciunile voastre să vă hrănească sufletul după cum mâncarea vă hrăneşte trupurile," spunea credinciosul Fenelon. Henry Martyn spunea aşa: „Starea de amorţire în care mă aflu o atribui lipsei de timp suficient şi de linişte pentru meditaţia în taină. O, dacă as ajunge să fiu om al rugăciunii!" Un scriitor de demult spunea: „Multe din rugăciunile noastre sunt ca şi puştiul care sună la sonerie si apoi fuge repede înainte ca să se deschidă uşa." Da, exact aşa sîntem. Cel mai vast domeniu neexplorat din resursele lui Dumnezeu la dispoziţia noastră e locul rugăciunii Cine poate spune care e măsura puterii lui Dumnezeu? Oamenii au ajuns să măsoare greutatea pământului, să aproximeze dimensiunile Cetăţii Cereşti, să numere stelele pe cer, să măsoare viteza fulgerelor, să spună timpul răsăritului şi apusului de soare. Dar nimeni nu poate spune cât de mare e puterea rugăciunii. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare! Pentru că în spatele rugăciunii e însuşi Dumnezeu. Rugăciunea e cât Dumnezeu de mare fiindcă Dumnezeu a făgăduit că răspunde rugăciunilor. Dumnezeu să ne ierte că în această nobilă activitate a duhului si a limbii, ne clătinam fără putere. Dacă Dumnezeu nu ne dă lumina Sa în cămăruţa rugăciunii, ne trăim viaţa în întuneric, în faţa scaunului de judecată cel mai ruşinos lucru va fi realitatea rugăciunilor mici din viaţă.

Iată un pasaj majestic din veneratul Ioan Gură de Aur: „Puterea rugăciunii a stins tăria focului; a îmblânzit furia leilor, a potolit revolte anarhice în linişte, a stins războaie, a rupt lanţurile morţii, a lărgit porţile Paradisului, a alungat bolile, a îndepărtat fraudele, a scăpat cetăţi de la pierzare, a oprit soarele din mersul lui, şi a îngheţat trăsnetul din drum. Rugăciunea e o întreagă armură de luptă, o comoară de nesecat, o mină inepuizabilă, o boltă neumbrită de nori, un cer fără furtuni. Rugăciunea e rădăcina, izvorul, mama a mii de binecuvântări!" Sânt oare cuvintele lui Crisostom doar ex­presii retorice, ca să facă dintr-un lucru obişnuit să apară su­perlativ? Biblia nu foloseşte aşa metode.

Ilie a fost un om iscusit în arta rugăciunii, care a schim­bat mersul naturii, a gâtuit economia unei naţiuni; s-a rugat, si focul a căzut; s-a rugat, şi oamenii au căzut; s-a rugat, şi ploaia a căzut! Avem nevoie de ploaie, ploaie, ploaie! Bisericile sânt aşa de uscate că sămânţa nu poate germina. Altarele sânt reci şi uscate, fără nici o lacrimă a celor ce se pocăiesc. Unde e Ilie? Când Israel a strigat de sete, un om a lovit stânca si masivul acela de cremene a devenit un izvor din care a ţâşnit râul de apă vie. „Este oare ceva prea greu pentru Dumnezeu?" Să ne dea Dumnezeu un om care să lovească stânca!

De lucrul acesta să fim siguri: rugăciunea din cămăruţă nu e locul în care îi întindem lui Dumnezeu lista cu problemele urgente. Schimbă rugăciunea lucrurile? Da, însă rugăciunea îi schimbă pe oameni. Rugăciunea a înlăturat nu numai ruşinea Anei, ci a schimbat-o pe ea însăşi, transformând-o din stearpă în roditoare, din întristată în plină de bucurie (I Samuel 1:10 şi 2:1). Da, „i-a prefăcut tânguirile în veselie" (Ps. 30:11). Probabil noi ne rugăm să avem veselie, fără să fi avut cândva tânguirile. Alegem să purtăm hainele de laudă, iar Dumnezeu spune: „Dau celor întristaţi... o haină de laudă în locul unui duh mâhnit!" (Isaia 61:3). Dacă vrem să ieşim la seceriş, aceeaşi ordine e valabilă, căci: Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când strânge snopii" (Ps. 126:6).

Numai un Moise cu inima frântă de durere a putut să strige: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!" (Ex­odul 32:31-32). Numai un Pavel zdrobit de durere pentru neamul său a putut să spună: „Simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti." (Romani 9:2-3).

Dacă John Knox s-ar fi rugat: „Dă-mi succes!" n-am mai fi auzit nimic de numele lui. Dar el s-a rugat fără egoism: „Dă-mi Scoţia, ori mor!" - şi numele său s-a înscris adânc pe paginile istoriei. Dacă David Livingstone s-ar fi rugat să poată despica Africa în două ca dovadă a duhului său tenace şi a iscusinţei sale în orientarea cu busola, rugăciunea lui s-ar fi topit la prima adiere de vânt în pădurile Africii; dar el s-a rugat: „Doamne, când se va închide această rană din trupul omenirii!" Livingstone a trăit în rugăciune, si în mod literal a murit pe genunchi în rugăciune.

Acest veac setos după păcat are nevoie de o Biserică setoasă după rugăciune. Trebuie să explorăm din nou „făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari si scumpe", în ziua aceea mare şi înfricoşată focul judecăţii va încerca felul, nu mărimea lucrării pe care am făcut-o. Ceea ce s-a născut din rugăciune va trece examenul. Rugăciunea e lucrarea împreună cu Dumnezeu. Rugăciunea naşte dorinţa câştigării de suflete; dorinţa aceasta naşte rugăciunea. Sufletul care are pricepere se roagă; sufletul care se roagă are pricepere. Celui ce se roagă în umilinţa neputinţei sale, Dumnezeu îi dă puterea Sa. Oh, dacă am fi oameni ai rugăciunii ca Ilie, şi el „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi". Doamne, ajută-ne să ne rugăm!

După cum e Biserica, aşa e si societatea!

După cum e Biserica, aşa e si societatea!

Pentru ora aceasta târzie de miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi". La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii umpluţi de slavă flacăra in- inimii omeneşti. Biserica a început în camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi freamătul acela se sfârşeşte în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la viată; azi sfârşeşte cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei, nevoia im­perioasă a ceasului pe care îl trăim sânt oameni cu inimile aprinse si înflăcărate de focul sfânt.

Bărbaţii lui Dumnezeu trebuie să fie stâlpi de foc, oameni călăuziţi de Dumnezeu care să conducă pe cei dezorientaţi în viaţă; Paveli înflăcăraţi care să mişte pe Timoteii timizi; oameni de foc care să aprindă si să provoace la lumină pe credincioşii care doar poartă numele. E nevoie de cavaleri viteji ai rugăciunii care să stea de veghe în nopţile de rugăciune. E nevoie de adevăraţi profeţi care să se ridice împotriva profiturilor false, a câştigurilor mârşave, căci „ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?" (Marcu 8:36).

În ceasul acesta din urmă atitudinea de „nani-nani-puisor" a multor predicatori ambulanţi e o tragedie. Strigătul ar trebui să fie: „Strigaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă!" (Ioel 2:15,17).

Până şi piscurile Alpilor par calde pe lângă sufletul care a simţit cândva în el focul lui Dumnezeu, dar l-a lăsat să se stingă. Fierul se topeşte doar când arde focul; stingeţi focul, si fierul se întăreşte. Tot aşa, inima lipsită de focul divin e un gheţar.

Dacă Duhul lipseşte, biroul de studii al predicatorului devine un laborator pentru disecţia doctrinelor şi întocmirea unor dogme fără viaţă. Pentru predarea învăţăturilor divine e nevoie de ungerea divină; adevărul trebuie spus cu o forţă pătrunzătoare; iar confortul şi com­oditatea trebuiesc schimbate în jar misionar. E o nevoie disperată azi de oameni inspiraţi! Generaţia degenerată de azi are absolută nevoie de credincioşi cu suflete activate de Duhul. Vântul năprasnic al nelegiuirii veacului din urmă poate stinge uşor o simplă făclie de religiozitate formală; aşa cum o trestie uscată se frânge în furtună, aşa se rupe şi luminarea slabă a sectarismului firesc. Se aude în lume apropiindu-se vuietul înfricoşător al religiilor false şi al creştinismului căldicel. Iar avertismentul împotriva acestora ne vine din partea unor oameni care nu au foc sfânt, aşa că preferăm adesea şi noi să fim mai bine deloc fără foc.

Nefiind în stare să deosebim ce e firesc şi ce e Duh, mulţi oameni religioşi ai zilei trâmbiţează o nouă spiritualitate în lume. Dar ceea ce e bun e doar un semn al mediocrităţii, şi ajunge din nou duşmanul de moarte al desăvârşirii (Cei înţelepţi vor pricepe). Nu staţi nepăsători! Conflictul se ascute! Aceasta e noaptea ruginii şi a molimei. Dumnezeu să ajute popoarele, ruinate de religii făurite de oameni, aduse la blestem de culte întocmite de oameni, bântuite de doctrine născocite de oameni! A mai fost vreodată o aşa oră grozavă? Strădanii irosite sânt preţul pe care-l plătim pentru progresul de azi.

După cum e Biserica, aşa e şi societatea.

Dacă străjerul doarme, duşmanul cucereşte cetatea. Predicatorul ar trebui să-şi rezerve cel puţin o zi pe săptămână pentru pregătirea predicilor, si apoi o altă zi care să-l pregătească pe predicator să predice predica pregătită. Inspiraţia e un mister ca viaţa, căci amândouă vin de la Dum­nezeu. Numai viaţa naşte viaţă. Numai oameni inspiraţi vor fi în stare să inspire.

Avem nevoie de oameni ca Iosua care să conducă poporul lui Dumnezeu în Ţara Promisă a vieţii trăite în puterea Duhului Sfânt. Ca şi Israel, noi am ieşit din Egipt, de la Faraon (cea ce înseamnă în experienţa noastră, lumea si Satana), dar ne-am împotmolit la Cades-Barnea. Ceea ce trebuia să fie o treaptă a devenit o piatră de poticnire. Ceea ce trebuia să fie o poartă de trecere a devenit un popas per­manent, o ţintă. Ceea ce trebuia să fie un drum a devenit o gară.



„În necredinţă şi neascultare

Omul rătăcind, orbeşte,

Si a Domnului lucrare

In zadar o mai priveşte!"



Nu cumva si noi am scăpat de sub sclavia lumii, dar n-am reuşit încă să intrăm în Canaanul bogăţiilor lui Dum­nezeu?

Gândiţi-vă bine! Patruzeci de ani acest popor ales n-a mai văzut minuni si n-a mai avut rugăciuni ascultate; nimic altceva decât morţi, pustie şi întuneric. Şi toate, din cauza necredinţei. „Uriaşii Canaanului sânt prea mari pentru noi!" strigau ei (Numeri 13:17-33). Azi acesta este strigătul nostru: „Uitaţi-vă la puterea duşmanului; măsuraţi-i, dacă puteţi, tăria!" Când, de fapt, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!" (II împăraţi 6:17). Este mâna Domnului prea scurtă ca să răscumpere, ca să mântuiască (Isaia 59:1)? îl vom privi doar ca Dumnezeu al trecutului, ca Dumnezeu al profeţiilor, dar nu ca Dumnezeu al prezentului?

Predica lui Petru la Rusalii a fost o predică de pârjol şi răscolire. Adevărul a prins viată: „Aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel!" (Fapte 2:16). Şi scriitorul inspirat al lui Dumnezeu şi-a dat îndată seama că această „sabie a Domnului" avea un nou tăiş care a străpuns inima as­cultătorilor.

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele oamenii au nevoie să fie mângâiaţi. Sânt de acord, mulţi au nevoie de mângâiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă, în acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea si a fi nepăsător când casa e cuprinsă de flăcări e o crimă. Nu-l mângâie pe vecin cel ce-l lasă să doarmă si vede cum hoţul îi sparge casa.

În faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evan­ghelismul nostru care vesteşte pierzarea si focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară, avem dreptul să ne moleşim? Dacă am da înapoi ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sânt mari; dar ostile cerului sânt si mâi mari. Diavolul e puternic; Dumnezeu e Atotputernic. Riscul e mare. Şi mare e preţul. Dar mare e şi premiul!

Se spune că în America Patrick Henry a făcut mai mult decât oricare alt bărbat în istorie în croirea drumului libertăţii şi a drepturilor omului. Ascultaţi-l, aprins de o dragoste înflăcărată pentru poporul său, vorbind în faţa Congresului din Virginia, la 23 martie 1775:



„Este viaţa atât de dragă si pacea atât de dulce ca să merite a fi cumpărate cu preţul lanţurilor si robiei? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi libertate! Dacă nu, mai bine moartea!"



Ar fi putut oare Cato sau Demostene să depăşească această perlă oratorică? Poate fi ea tradusă de noi azi în viaţă?

Lanţurile fricii si ale sclaviei, care există azi în lume, şi cari ameninţă întreaga omenire, nu sânt basme. Teroarea dictaturilor poate ajunge să cuprindă întreg pământul (oricât de greu de imaginat e această posibilitate); dar pentru un copil al lui Dumnezeu există o nenorocire şi mai mare: să vadă în focul care nu se stinge al iadului pe cei neîntorşi la Dumnezeu!

Cred că e timpul să ne trezim. Ar trebui să ne apropiem de limbajul lui Patrick Henry astfel:



„E oare lungimea vieţii aşa de dragă si e oare confortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei

vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate si fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultima instanţă, în faţa lui Dumnezeu, vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că om trăit un materialism doar învelit în câteva versete de Scriptură? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu si a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!"

Cunoscut în Iad

Cunoscut în Iad

Uneori predicatorii stăpânesc subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori se întâmplă să vezi câte un predicator care în acelaşi timp stăpâneşte subiectele predicilor si e stăpânit de ele. Apos­tolul Pavel, sânt sigur, că făcea parte din această categorie din urmă.

Priviţi-1 pe Pavel la Efes (Fapte 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă religioasă asupra unei victime de genul Gadareanului. Dar, să arunci termeni religioşi sau chiar versete Biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de demoni e ca si cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost de-ajuns să-i biruiască pe cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-si hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui Sceva, răniţi si speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Hristos, astfel că Numele Lui a fost înălţat si proslăvit. Spiritiştii vrăjitorii au fost convertiţi la credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de arginţi. S-a împlinit Cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva: „Pe Isus îl cunosc şi PE PAVEL ÎL ŞTIU, dar voi cine sunteţi?" (Fapte 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul şi iadul - a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.

Dar cum a ajuns apostolul Pavel la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele. Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint, acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din familia împăratului, în faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa!" Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii împrăştiin-du-i pe savanţi. Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte! Care a fost armura lui Pavel? Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sânt încredinţat!"; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o menghină. Cuvântul, ca si Domnul, erau imutabili. Ancora lui Pavel era prinsă în adâncimile credin­cioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era Cuvântul lui Dum­nezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl aver­tiza asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului; iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, si toate planurile diavolului au fost anulate.

Evlavia care îi fereşte pe oameni de alunecările la iad si îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e frumoasă, dar cred că e elementară. Când Pavel a mers la Cruce, atunci a avut loc în el minunea convertirii si a renaşterii lui. Acesta, cred, e argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Sîntem noi morţi? - Morţi faţă de laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea aceasta, sublimă e trăirea în care îl avem pe Hristos în noi prin Duhul!

Da, Pavel a fost mort. Totodată el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu". Din toate religiile pământului, creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui. Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sânt în locurile cereşti." Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul aces­ta a spus: „Pe Pavel îl ştiu"? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice, (în vremea modernă, lucrarea legării şi dezlegării," cunoscută de Pavel, e aproape uitată sau com­plet ignorată). în ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară: „M-am luptat lupta cea bună!" Demonii au putut să confirme lucrul acesta, căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor. Da, Pavel era cunoscut în iad.

O altă ancoră care i-a dat stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm..." (II Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi. Acum câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic. Atunci operatorul a întins mâna si a aranjat diapozitivul, centrându-1. Ce diferenţă! Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel îl iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită. Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intensitatea maximă a flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice. Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!" N-a avut preocupări lătural­nice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii per­sonale, deci n-a avut invidii si gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drep­turi", deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai putea să-l zdrobească. El era deja „mort", aşa că nimeni nu-l mai putea omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe Pavel îl ştiu'"! Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.

Şi încă o ancoră a duhului acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a mântui în mod desăvârşit. „TOŢI au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Da! însă Hristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El." O, dacă ar ajunge oamenii să-L cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire limitată. A fost zelot şi rămâne zelot, în lumina unui iad etern, ce valoare mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în zilele noastre, ce înseamnă oare ran­gurile pe care si le dau oamenii unii altora? Sau care sânt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Hristos, oamenii sânt PIERDUŢI în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor. Chiar acum oamenii sânt prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi va suge în IADUL VEŞNIC. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!" (Isaia 51:9). îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi armura si sabia pentru luptă!" ?

O altă ancoră pentru Pavel a fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul aces­ta, el mergea acasă la Domnul (II Cor. 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii sufletului! Nici starea intermediară in­terminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La gândul veşniciei, lim­bajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări, oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sânt puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile diavoleşti împotriva acestui Pavel! înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus: „Pe Pavel îl ştiu"?

Adevărul final ca ancoră a sufletului lui Pavel a fost: „TOŢI TREBUIE Să NE ÎNFăŢIŞăM înaintea scaunului de judecată al lui Hristos!" (II Cor. 5:10). Privirea spre valorile eterne prin Hristos lua si boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea" pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte. Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi!" (Fil. 4:9). A face o copie după altă copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel" nu e rău, fiindcă el a fost pe de-a-ntregul consacrat Dom­nului, sfinţit în întregime, cu totul ÎN HRISTOS.

Te mai miri acum de ce demonul a spus: „Pe Pavel îl ştiu"! Eu nu mă mai mir!

Adam şi Eva

Adam şi Eva

Când Dumnezeu l-a creat pe om, a investit foarte mult în el. În primul om, Adam, a fost investită o colosală înţelepciune, o memorie puternică, care întrecea memoria tuturor computerelor de astăzi luate împreună, un auz bun, o mare capacitate de-a vedea. Omul creat de Dumnezeu este o creatură născută de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui. Dumnezeu mereu a comunicat cu Adam. Adam a lucrat nespus de mult împreună cu Dumnezeu. Adam se bucura nespus de mult de toate capacităţile lui umane, ştia bine că este creat de Dumnezeu, Îi slujea cu mare respect, Îl iubea nespus de mult pe Dumnezeu, Îl asculta. Se simţea foarte fericit cu Dumnezeu. Adam ştia bine că aşa ca el, cu aşa capacităţi, frumuseţe, cu aşa exterior, cu aşa mare valoare în faţa lui Dumnezeu, pe pământ, nu-i nimeni, ci doar el, unul singur. Era îmbrăcat în hainele slavei lui Dumnezeu. Adam era împăratul tuturor creaturilor de pe pământ. Dumnezeu mereu stătea cu Adam de vorbă, cât de fericit era Adam, căci comunica prin viu grai cu Creatorul.

Nici un înger din ceruri nu comunica atât de mult cu Dumnezeu cât comunica Adam. Tot ce a creat pe pământ, Dumnezeu i-a dat lui Adam. Toate creaturile pământului se supuneau lui Adam. Adam, cu mare respect, ţinea poruncile şi legile lui Dumnezeu. Între Dumnezeu şi Adam era o înţelegere ca între tată şi fiu, o dragoste nemărginită. Adam era liniştit, pentru că nu ştia ce are de gând să facă Satana în viitor, dar Dumnezeu ştia totul, însă avea deja şi planul de salvare pentru Adam şi toţi urmaşii lui. Adam nu ştia dacă va avea urmaşi, căci el vedea şi înţelegea că aşa ca el nu este altul. Necăutând la singurătatea lui, Adam niciodată n-a îndrăznit să-I ceară lui Dumnezeu să-i facă încă o persoană, de gen opus sau de acelaşi gen, pentru singurătatea lui. Dar Dumnezeu ştia bine că sunt clipe în viaţa lui Adam când el este întristat de singurătatea lui, dar se mulţumea cu planul lui Dumnezeu şi primea totul cu dragoste şi bucurie din partea lui Dumnezeu.

Mult timp Adam a lucrat cu Dumnezeu. A pus nume la toate animalele, la toate florile, la toate păsările, la toate vieţuitoarele apelor, la toate vieţuitoarele din pământ, la toate plantele pământului, la toţi copacii, la toate bogăţiile din inima pământului, la toţi munţii, la toate râurile, la toate apele, la toate insectele, la toate lucrurile de pe pământ. Aceasta a fost o mare lucare a lui Adam împreună cu Dumnezeu. Adam le ştia pe toate pe nume, n-a greşit să pună nume la fel la mai multe creaturi. Totul era perfect şi corect. După ce Adam a sfârşit această mare lucrare, se bucura de toată creatura lui Dumnezeu. Tot ce era creat de Dumnezeu se supunea lui Adam, el comunica cu ele şi ele ascultau de glasul lui. Adam era mare împărat a tot ce era pe pământ.

Dar timpul acesta era un timp greu pentru Satana. El a adunat pe toţi slujitorii lui şi examina diferite planuri, ca să-l poată înşela pe Adam, ca el să calce porunca lui Dumnezeu. El ştia bine că dacă reuşeşte să-l înşele pe Adam să calce porunca de bază a lui Dumnezeu, aceasta ar fi o mare victorie pentru împărăţia lui. Satana ştia bine că dacă Adam îl ascultă pe el, aceasta înseamnă că Adam îi slujeşte lui şi îndeplineşte porunca lui. În acest caz, Satana îi ia imediat lui Adam dreptul de împărat; plus de aceasta, pune între Dumnezeu şi Adam o vrăjmăşie veşnică. Satana nu ştia planul lui Dumnezeu de salvare a omenirii, nu ştia că Dumnezeu a pregătit pe Fiul Său, ca să fie o jertfă necurmată, nu numai pentru a salva omenirea, dar pentru a curăţi şi cerurile. Isus Hristos trebuia să împace pe cei de pe pământ şi pe cei din ceruri cu Dumnezeu. Dumnezeu iubea tot ce a creat El. Dar creaturile Lui s-au ridicat împotriva Sa.

Satana a ştiut bine că nu-l poate înşela pe Adam, din pricină că Adam este într-o strânsă comunicare cu Dumnezeu. Atâta timp cât omul este într-o strânsă şi permanentă comunicare cu Dumnezeu, Satana nu-l poate ataca, nu are putere şi autoritate să vină la om. Mântuitorul ne-a spus să fim treji şi să veghem. A veghea înseamnă să fii în post şi rugăciune, să fii în casa de rugăciune a lui Dumnezeu, mereu să citeşti Biblia, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Totul să faci după voia lui Dumnezeu. Dacă eşti în aşa o stare, vei fi puternic în faţa Satanei, îl vei birui, căci ai permanentă comunicare cu Dumnezeu. Mângâietorul lui Adam era Dumnezeu şi toată creaţia Lui. Dumnezeu ştia totul, dar a vrut ca Adam să fie fericit în toată plinătatea lui umană. Pentru aceasta, Dumnezeu ia hotărârea să-i facă lui Adam un ajutor potrivit. Şi lucrul acesta s-a petrecut când peste Adam s-a trimis un somn adânc. Dumnezeu ia os din oasele lui Adam şi carne din carnea lui Adam, închide operaţia şi o face pe Eva, adică partea feminină. În acest fel a fost făcută Eva.

De la creaţie este scris şi, într-o împrejurare, şi Isus Hristos spune că omul va lăsa pe mama sa şi pe tatăl său şi se va lipi de nevasta lui. Nu ne-a arătat că nevasta se va lipi de bărbatul ei. Apoi ne spune că aceştia doi vor fi un singur trup. Când Adam s-a trezit, lângă el era frumoasa Eva, cu care el a avut multă bucurie, mângâiere şi era fericit că are un ajutor potrivit. Eva era deja matură, de vârsta lui, vorbea ca el, avea aceleaşi calităţi umane - o bucurie nespus de mare, avea cu cine comunica. Amândoi comunicau cu Dumnezeu şi comunicau între ei. Adam nu se satură povestind Evei despre marea lucrare pe care o făcuse cu Dumnezeu, cum el a pus nume la fiecare vietate de pe pământ, de sub pământ, din apă, din aer, la toate plantele, la toate vieţuitoarele mărilor şi oceanelor, la toate plantele de la fundul mărilor şi oceanelor. Eva rămânea adânc impresionată de această mare realizare pe care o avusese Adam.

Dar această fericire n-a ţinut mult timp, căci vrăjmaşul lor era Satana, care nu dormea şi avea plan ca să-i câştige pe Adam şi pe Eva iar astfel toţi urmaşii lor vor fi un popor al lui şi va avea o împărăţie veşnică cu slujitorii creaţi de Dumnezeu. Atunci Satana hotărăşte să aibă tratative cu Eva şi nu cu Adam, din pricină că Adam era mult mai aproape de Dumnezeu, a lucrat împreună cu Dumnezeu, are o înţelepciune grozav de mare, a fost în stare să aibă în memoria lui o mare enciclopedie a faunei, florei, a bogăţiilor subterane şi să ţină totul în supunere, cu alte cuvinte este împărat pe pământ, este călăuzit de Dumnezeu; are o vedere foarte bună, a văzut toate bogăţiile aşezate de Dumnezeu în pământ, cunoaşte totul. Atunci Satana, după calculele lui, se opreşte la Eva, şi aici el are succes, dar succesul lui este pe o perioadă scurtă. Satana intră în trupul unui şarpe cu o frumuseţe deosebită, cu înţelepciune înaltă, fiind mascat cu o blândeţe fină. Se înfăţişează Evei, vorbind într-o limbă înţeleasă de ea. Eva, văzând înţelepciunea şi blândeţea lui, a stat de vorbă cu el, chiar mai mult, a dus tratative cu el. Dar nu şi-a dat seama că tratativele sunt în favoarea Satanei. În timpul tratativelor, Adam nu era departe de Eva, dar n-a fost deranjat, a avut toată încrederea în Eva, că doar îi este soţie, îi este un ajutor potrivit şi nu va putea face ceva rău pentru el, adică pentru Adam. Cu atât mai mult că Adam ştia bine că Eva ştie totul, a vorbit nu odată cu Dumnezeu, cunoaşte poruncile Lui.

Adam nu s-a gândit că trebuie să vegheze asupra Evei, să analizeze tot ce spune şi ce propune Eva, în lumina poruncilor lui Dumnezeu. În acest moment, Adam admite o slăbiciune, o prea mare încredere în ajutorul lui potrivit. Adam a uitat că Eva îi este ajutorul lui şi nu superiorul lui. Aceste greşeli l-au costat pe Adam viaţa. Orice neascultare de Dumnezeu te costă viaţa.

De aceea, Domnul Isus Hristos ne spune să fim treji şi să veghem.

Două lucruri stau în faţa oricărui creştin:

1. Să fii mereu treaz.

2. Mereu să veghezi, mereu să fii la postul de slujbă al lui Dumnezeu.

Eva desigur că a fost curioasă, ca orice femeie, să ştie totul, ca să vină în faţa lui Adam, spunându-i că prin ea a putut cunoaşte binele şi răul. În Eva s-a născut planul de-a deveni stăpână pe Adam, căci prin ea s-a descoperit marea taină a cunoaşterii binelui şi răului. Adam devine robul Evei. Cel întâi făcut de Dumnezeu, devine al doilea. Şi, în această situaţie, Eva devine superioară lui Adam. Dorinţa de-a deveni superioară lui Adam, a făcut-o pe Eva să semneze contractul cu Satana şi să mănânce din fructul pomului interzis de Dumnezeu, numai cu condiţia că ea va cunoaşte binele şi răul. Această dorinţă arde în toate femeile, de-a deveni superioare bărbaţilor, dar să ştim că aceasta este o dorinţă care vine nu de la Dumnezeu, ci de la Satana. Dorinţa Evei a fost să cunoască binele şi răul, căci Adam nu cunoştea răul. Dar, după cum vedem, Satana nu se opreşte aici. Continuă tratativele cu Eva, ca ea să-l convingă şi pe Adam că e bine să guste din acest fruct al pomului oprit, pentru a avea o cunoştinţă mai largă. Satana se temea că, dacă Adam nu gustă din acest fruct al pomului oprit şi gustă numai Eva, atunci Eva va fi distrusă şi lui Adam Dumnezeu poate să-i facă un alt ajutor; atunci Satana rămâne învins. Dar Satana a ştiut că Dumnezeu a poruncit ca Adam şi Eva să nască fii şi fiice şi să stăpânească totul. Satana dorea să ia de la Adam dreptul de-a fi stăpân a tot ce a creat Dumnezeu pe pământ.

Dorea ca Adam cu Eva să-i slujească lui, cât de puţin, şi atunci slujitorul nu poate fi împărat, nu poate fi stăpân. Stăpân devine acela caruia i-a slujit. Acesta a fost planul Satanei. Când Satana a făcut planul său de-a deveni dumnezeu, avea nevoie de un contract, care să fie semnat de una din creaturile superioare ale lui Dumnezeu, adică de Eva şi Adam, ca să poate spune că a devenit împărat al pământului, prin contract de pace, şi nu prin război. De data aceasta, Satana obţine biruinţă, dar pentru o vreme scurtă. Eva cade de acord cu sfatul Satanei, îl semnează practic gustând din fructul pomului oprit, în prezenţa îngerilor răi ai Satanei, care priveau cum decurg tratativele. După ce Eva a gustat, imediat i-a propus şi lui Adam. Adam acceptă propunerea Evei, din mai multe motive. Unul din aceste motive a fost că Adam o iubea pe Eva nespus de mult. Satana ştia că Adam o iubeşte pe Eva şi a folosit acest lucru. Desigur că Satana a folosit mai multe lucruri. S-a folosit şi de faptul că Eva era o fiinţa mai slabă, Îl cunoaşte pe Dumnezeu mai puţin, n-a lucrat atât de mult cu El ca Adam şi că are dorinţa să facă şi ea ceva curios pentru Adam.Toate acestea au fost analizate de Satana şi cu ele a biruit. Când Adam cu Eva au semnat contractul Satanei pe fructul din pomul oprit, s-au făcut robii lui, dar nu numai ei, ci şi noi. După ce a fost semnat acest contract mişelesc, Adam şi Eva s-au vândut robi Satanei şi imediat Satana devine împăratul pământului. După cădere, vine Creatorul Universului, dorind să afle care au fost motivele pentru care Adam şi Eva au anulat contractul semnat între El şi ei, că nu vor mânca din pomul oprit, şi de ce s-au vândut ca robi? Însă, de data aceasta, ei au fugit de faţa Creatorului, căci s-au temut, au devenit robi ai întunericului, le-a fost ruşine, le-a fost frică.

De ce Adam şi Eva n-au cerut iertare de la Dumnezeu? Ei n-au cerut iertare, fiindcă ei erau înzestraţi de Dumnezeu cu mari capacităţi, au semnat contractul, cunoşteau bine sentinţa celor ce calcă acest contract. În acest contract nu se prevedea nici o amnistie pentru vinovaţi. Satana devenise împărat al pământului, era imposibil ca Adam să capete imediat o iertare, aceasta însemna că el devine din nou împărat, dar nu puteau să fie doi împăraţi într-o singură împărăţie. Satana a primit împărăţia de la Adam şi Eva, legitim, prin semnarea contractului. Pentru a deveni împărat, trebuie să ai teritorii şi populaţie. Satana a câştigat ca teritoriu pământul iar ca populaţie pe Adam cu Eva şi toţi cei ce se vor naşte din ei.

După cum vedem, Adam a fost biruit de Satana şi trebuia să vină cineva, ca să-l biruie pe Satana. Aici era soluţia, dar în timpul acela nu s-a găsit nimeni, nici în ceruri, nici pe pământ. Pe Dumnezeu însă nu-L surprinde situaţia creată. Aceasta poate fi numită taina cea mare a divinităţii lui Dumnezeu. Această mare taină ne-a fost descoperită nouă - planul de salvare, de mântuire. Însă Dumnezeu nu permite ca promisiunile Satanei faţă de Eva, că ea va fi superioară, şi nu Adam, să fie împlinite. Dumnezeu pune porunci de blestem pentru Eva, Adam şi diavol: dorinţele Evei să depindă de Adam, să nască copii cu mari dureri, Adam - rob al hranei şi îmbrăcăminţii sale şi al familiei lui, capul Satanei să fie zdrobit. Toate aceste lucruri s-au împlinit pe parcursul anilor şi unele se vor împlini în viitor, când Satana va fi aruncat în focul veşnic. Adam şi Eva imediat au fost dezbrăcaţi de hainele slavei lui Dumnezeu şi au rămas goi. Au rămas fără haine. Ei erau îmbrăcaţi în hainele slavei lui Dumnezeu, deci vă puteţi închipui ce frumoşi erau ei în aceste haine, dar deodată rămân goi. Şarpelui imediat îi dispar aripile, picioarele şi devine o funie care se târâie pe burtă pe baza unor mari sforţări ale vertebrelor.

Atunci a fost un moment istoric important, când tot cerul aştepta să vadă ce se va petrece mai departe pe pământ. Satana, ştiind oficial că vine ziua când îi va fi distrus capul, nu încetează să facă rele. Satana, fiind împărat al pământului, declară război în mijlocul poporului lui. Primul război mondial a fost între Cain şi Abel, unde au rămas pe câmpul de luptă 50% din numărul celor ce au participat la acest război. Lanţul războaielor nu s-a terminat nici până astăzi. Observaţi că Satana vine acolo unde simte că sunt mai slabe credinţa şi relaţia cu Dumnezeu. Deci datoria creştină este să ne întărim mai mult în credinţa în Dumnezeu.

Este un mare pericol ca soţia să aibă superioritate faţă de bărbat. Despre lucrul acesta ne-a vorbit mult apostolul Pavel, mânat de Duhul Sfânt. Adam devine rob, ajunge într-o situaţie rea şi grea. Îşi dă seama de tot ce s-a petrecut. A văzut în faţa ochilor cum a lucrat cu Dumnezeu, cum vorbea cu Eva, cum a semnat contractul din îndemnul Evei.

Adam, cu lacrimi în ochi, a spus lui Dumnezeu: "Eva, pe care mi-ai dat-o, m-a îndemnat să calc porunca Ta". Deşi Adam era într-o situaţie extrem de grea, nu s-a despărţit de Eva, n-a certat-o, a iubit-o până la moarte, fiindcă a ştiut că Dumnezeu i-a dat-o. Ce dă Dumnezeu trebuie să primeşti cu dragoste, cu bucurie, ce împreunează Dumnezeu omul să nu despartă. Lucrul acesta Adam l-a cunoscut bine şi l-a împlinit. Din cauza Evei, Adam a pierdut tronul, a pierdut hainele slavei lui Dumnezeu, a pierdut legătura cu El, a pierdut locul în grădina Edenului, a pierdut viaţa, dar pe Eva a iubit-o, căci a primit-o de la Dumnezeu. Această parte din viaţa pe pământ a lui Adam trebuie s-o păstreze toţi bărbaţii. Orice s-ar întâmpla, să nu divorţaţi, să nu vă urâţi, căci Dumnezeu a împreunat. Dar Dumnezeu împreunează atunci când suntem supuşi şi smeriţi Lui. El ne dă ajutorul potrivit. Numai Dumnezeu ne poate da ajutorul potrivit.

Satana niciodată nu se apropie de acele familii unde există strânsă legătură cu Dumnezeu.

Capacităţile lui Adam au scăzut, au devenit la fel cu capacităţile unui rob muritor.

Amin.

<<Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”>>

Apocalipsa 21,5